Despre clauzele abuzive din contractele de credit bancar
II. Teoria clauzelor abuzive. Relatia cu ordinea publica si cu abuzul de drept
1. Cea mai mare parte a reglementarilor care alcatuiesc ordinea publica economica de protectie apartine legislatiei protectiei consumatorului (deunumita, uneori, si dreptul consumatiei), o legislatie esentialmente imperativa si, prin natura sa, de ordine publica.
Cadrul legal al protectiei consumatorilor este extrem de stufos si disparat, fiind impartit intr-un numar foarte mare de acte normative, cu un continut foarte divers. Actele normative care reglementeaza cu caracter general protectia consumatorilor sunt Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului[1] si OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor[2].
Adoptarea unei legislatii specifice privind protectia consumatorilor a avut ca situatie premisa realitatea ca, la momentul incheierii contractului, indiferent de natura acestuia, consumatorul se gaseste intr-o situatie de tripla inferioritate fata de profesionist :
(i) tehnica, intrucat profesionistii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializeaza, in timp ce consumatorii le cunosc prea putin sau deloc;
(ii) economica, pentru ca profesionistii dispun in aceasta privinta de o forta economica disproportionata fata de cea a consumatorilor;
(iii) juridica, deoarece consumatorii se gasesc privati de orice posibilitate de negociere si se vad constransi sa adere la propunerile ce le sunt facute[3].
Aceasta inferioritate se concretizeaza, de cele mai multe ori, in contractele de adeziune impuse consumatorilor.
Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisa care explica spiritul intregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decat acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalanseaza raportul de putere, actionind ca un levier in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic in sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este in esenta sa inegalitar, el aducand importante limite libertatii comertului profesionistului care este tinut sa se supuna unor serii de constrangeri. Intr-adevar, intreaga legislatie a protectiei consumatorului este de tip levier (“leverage”). Efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertatii de vointa sunt corectate sau atenuate de dispozitii legale de ordine publica menite a sprijini (“impinge in sus”) consumatorul intr-o relatie juridica inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproportionat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o vointa alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului. Comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, deci art. 969 Cciv nu isi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cciv, conform caruia, prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri. Este evident ca aceste doua notiuni limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor. Prin efectul de levier, legea restabileste echilibrul in contract, suprimind sau atenuind vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si tribunalele, adaptind contractele sau suplinind in contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care il protejeaza pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract)[4].
Aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor asupra unui raport juridic presupune stabilirea calitatii de consumator, respectiv a calitatii de profesionist in persoana co-contractantilor. Beneficiarul legislatiei protectiei drepturilor consumatorului este, in principiu, consumatorul persoana fizica, acesta fiind considerat partea mai slaba in contract, parte care poate fi prejudiciata in drepturile si interesele sale legitime prin impunerea sau practicarea de catre operatorii economici, a unor practici comerciale neoneste. Legea ii confera consumatorului, de multe ori prin derogare de la dreptul comun, protectie in raporturile juridice pe care acesta le intretine cu operatorii economici, precum si o serie de drepturi cu caracter exorbitant, cum ar fi dreptul la anularea unei clauze contractuale abuzive. Profesionistul este considerat partea mai puternica in cadrul raporturilor juridice cu consumatorul si este cel caruia ii incumba, in principiu, obligatiile si interdictiile impuse de legislatia protectiei consumatorului. El este titularul afacerii care se deruleaza prin raporturile juridice directe sau indirecte cu consumatorul.
1. Cea mai mare parte a reglementarilor care alcatuiesc ordinea publica economica de protectie apartine legislatiei protectiei consumatorului (deunumita, uneori, si dreptul consumatiei), o legislatie esentialmente imperativa si, prin natura sa, de ordine publica.
Cadrul legal al protectiei consumatorilor este extrem de stufos si disparat, fiind impartit intr-un numar foarte mare de acte normative, cu un continut foarte divers. Actele normative care reglementeaza cu caracter general protectia consumatorilor sunt Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului[1] si OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor[2].
Adoptarea unei legislatii specifice privind protectia consumatorilor a avut ca situatie premisa realitatea ca, la momentul incheierii contractului, indiferent de natura acestuia, consumatorul se gaseste intr-o situatie de tripla inferioritate fata de profesionist :
(i) tehnica, intrucat profesionistii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializeaza, in timp ce consumatorii le cunosc prea putin sau deloc;
(ii) economica, pentru ca profesionistii dispun in aceasta privinta de o forta economica disproportionata fata de cea a consumatorilor;
(iii) juridica, deoarece consumatorii se gasesc privati de orice posibilitate de negociere si se vad constransi sa adere la propunerile ce le sunt facute[3].
Aceasta inferioritate se concretizeaza, de cele mai multe ori, in contractele de adeziune impuse consumatorilor.
Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisa care explica spiritul intregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decat acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalanseaza raportul de putere, actionind ca un levier in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic in sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este in esenta sa inegalitar, el aducand importante limite libertatii comertului profesionistului care este tinut sa se supuna unor serii de constrangeri. Intr-adevar, intreaga legislatie a protectiei consumatorului este de tip levier (“leverage”). Efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertatii de vointa sunt corectate sau atenuate de dispozitii legale de ordine publica menite a sprijini (“impinge in sus”) consumatorul intr-o relatie juridica inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproportionat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o vointa alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului. Comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, deci art. 969 Cciv nu isi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cciv, conform caruia, prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri. Este evident ca aceste doua notiuni limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor. Prin efectul de levier, legea restabileste echilibrul in contract, suprimind sau atenuind vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si tribunalele, adaptind contractele sau suplinind in contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care il protejeaza pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract)[4].
Aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor asupra unui raport juridic presupune stabilirea calitatii de consumator, respectiv a calitatii de profesionist in persoana co-contractantilor. Beneficiarul legislatiei protectiei drepturilor consumatorului este, in principiu, consumatorul persoana fizica, acesta fiind considerat partea mai slaba in contract, parte care poate fi prejudiciata in drepturile si interesele sale legitime prin impunerea sau practicarea de catre operatorii economici, a unor practici comerciale neoneste. Legea ii confera consumatorului, de multe ori prin derogare de la dreptul comun, protectie in raporturile juridice pe care acesta le intretine cu operatorii economici, precum si o serie de drepturi cu caracter exorbitant, cum ar fi dreptul la anularea unei clauze contractuale abuzive. Profesionistul este considerat partea mai puternica in cadrul raporturilor juridice cu consumatorul si este cel caruia ii incumba, in principiu, obligatiile si interdictiile impuse de legislatia protectiei consumatorului. El este titularul afacerii care se deruleaza prin raporturile juridice directe sau indirecte cu consumatorul.
Este consumator persoana fizica ce incheie si executa un contract cu un profesionist in scopuri aflate in afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale.
Este profesionist (comerciant, agent economic, operator economic - terminologia utilizata de actele normative incidente nu este unitara) persoana autorizata sa comercializeze o marfa ori sa presteze un serviciu consumatorilor. Conform art. 2 alin. 2 din Lege nr. 193/2000 (care repeta textul art. 2 lit.c din Directiva 93/13 CEE), comerciantul este „orice persoana fizica sau juridica ce incheie un contract in cadrul unei activitati autorizate, comerciale sau profesionale”. De aici concluzia ca, de fapt, notiunea de comerciant nu are intelesul dat acesteia de art. 7 Ccom, ci intelesul de profesionist.
Tinta principala a acestui „protectionism contractual” este contractul de adeziune. Intr-un astfel de contract desi, teoretic, fiecare parte este libera sa-l incheie sau nu, continutul este stabilit in mod unilateral prin vointa profesionistului, cealalta parte limitindu-se la acceptarea clauzelor contractuale in bloc; orice negociere sau concesie reciproca este exclusa[5]. In cazul contractelor de adeziune, interventia legiuitorului este necesara mai ales atunci cand, printr-un monopol de fapt sau de drept, contractantul care isi dicteaza vointa, nu isi gaseste nicio frana eficienta in reglementarile relative la practicile anti-concurentiale. Statul ar trebui ca in astfel de cazuri sa “sparga” cartelurile, sa sanctioneze si sa descurajeze practicile anti- sau neconcurentiale si sa corecteze excesele din contractele de adeziune care, mai ales in privinta consumatorilor, creeaza dezechilibre grave in raporturile dintre profesionsit si consumator.
Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intra sub incidenta legislatiei privind protectia consumatorilor atrage in sarcina profesionistului (atat in faza precontractutala, cat si in executarea contractului incheiat cu consumatorul) o serie de obligatii, printre care un loc aparte il ocupa obligatia de a se abtine de la a insera in contractele cu consumatorii clauze abuzive. Una dintre obligatiile (expres prevazute in lege sau implicite, deduse de doctrina si jurisprudenta din ansamblul reglementarilor) esentiale ale profesionistului care impune co-contractantilor lor contracte pre-formulate este obligatia de informare (sau chiar de consiliere a clientului). Profesionistul trebuie sa explice clientului, intr-un limbaj inteligibil, continutul contractului si obligatiile pe care si le asuma atunci cind incheie un contract de adeziune. Incalcarea obligatiei de informare da dreptul clientului la despagubiri[6], dar si la o actiune in anularea clauzelor opace.Legislatia de protectie a drepturilor comsumatorului impune, de asemenea, reguli speciale de protectie a drepturilor consumatorilor, cum ar fi : obligatia profesionistului de informare a consumatorului (identitatea profesionistului, pretul, calitatea etc.); momentul incheierii contractului este acela al primirii comenzii de la cumparator; consumatorul poate denunta contractul in mod unilateral si fara motivare in termen de 10 zile de la primirea produsului sau de la prestarea serviciului (dar denuntarea nu poate fi discretionara, pentru ca s-ar transforma dreptul de denuntare in conditie potestativa); daca produsul este deteriorat, comerciantul poate cere despagubiri, cu conditia ca deteriorarea sa nu fi fost facuta posibila de catre comerciant; acelasi drept la despagubire il are consumatorul daca produsul sau serviciul i-a cauzat pagube materiale sau morale ori daune sanatatii si integritatii fizice.
2. Anumite clauze sunt interzise in contractele in care sunt parte profesionistii (ex. : clauze abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii), iar unele clauze sunt considerate nescrise (ex. : clauza leonina in contractul de societate).
2.1. Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si, in acelasi timp, o aplicatie speciala a leziunii in contractele profesionale. Intr-adevar, un contract care contine clauze abuzive este un contract lezionar, prestatiile partilor fiind dezechilibrate, in favoarea profesionistului si in prejudiciul consumatorului. Dezechilibrul presupus de includerea in contractele profesionistilor cu consumatorii a unor clauze abuzive este un dezechilibru originar, care nu se confunda, dar nici nu exclude survenirea unui dezechilibru ulterior incheierii contractului, in cursul executarii sale (in acest caz vorbim de impreviziune si nu de leziune). De asemenea, faptul ca un profesionist uzeaza de clauzele abuzive, desi legea ii interzicea includerea in contracte a unor astfel de clauze, poate fi considerat si un abuz de putere economica a profesionistului, sanctionat de lege cu despagubiri platibile consumatorului.
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus continutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit in mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretand aceasta directiva, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit in cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) ca protectia conferita concumatorului de acest act normativ permite judecatorului national sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, in masura in care este investit cu formularea unei cereri intemeiate pe ea. Intrucat un asemenea examen presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de catre cele doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, este neindoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligatiilor asumate de catre consumator nu poate impiedica verificarea continutului sau de catre instanta de judecata. Ca atare, faptul ca aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea in integralitate a continutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive[7]. Ratiunea acestui act normativ consista in pozitia de inferioritate economica, juridical si tehnica a consumatorului in raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atat in ceea ce priveste puterea de negociere, cat si in ceea ce priveste nivelul de informare. Aceasta situatie il pune pe consumator in postura de a adera la conditiile redactate in prealabil de catre comerciant fara a avea puterea de a influenta continutul lor.
2.2. Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe linga faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta[8], la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionind individual sau in asociatii.
Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicind sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putind fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.
Desigur ca se pune problema care este modalitatea in care consumatorul poate face opozabila profesionistului constatarea sa personala sau constatarea autoritatilor dupa care una sau mai multe clauze din contract au caracter abuziv, intrucit profesionistul are la dispozitie mijloace contractuale sau legale de a ignora aceasta constatare sau chiar de a-l determina pe consumator sa renunte la a invoca ineficienta clauzelor abuzive ori sa reinceapa sa execute clauza considerata abuziva. Spre exemplu, in cazul unui contract de credit bancar, o clauza abuziva poate sa fie in legatura cu modul de calcul al costurilor creditorului (dobinda si comisioane). Considerind clauza respectiva fara efect, consumatorul ar putea, in baza art. 6 din Legea nr.193/2000, fie sa refuze sa achite costul, fie sa achite numai acea parte din cost pe care o considera corect calculata. Dar contractul, care e conform legislatiei bancare titlu executoriu, prevede nenumarate modalitati de sanctionare a debitorului pentru neexecutarea unei obligatii. Spre exemplu, neplata unui cost al creditului se poate sanctiona cu penalitati de intirziere, cu declararea sadentei anticipate a creditului (adica plata pe loc a intregii sume a contractului, care conform contractului trebuia platita in mai multi ani, in rate; prin efectul unei astfel de clauze, un contract cu executie succesiva se transforma prin vointa exclusiva a bancii, intr-un contract cu executie instantanee) si cu executarea silita a debitorului, inclusiv a garantiei. In mod cert, astfel de mijloace aflate la dispozitia creditorului profesionist, care si le-a introdus in contractul de adeziune pentru a se asigura contra unor riscuri de neexecutare a contractului, au efect intimidant fata de consumator, acesta nefiind in masura, realmente, sa isi realizeze dreptul pus la dispozita sa de art. 6 din Legea nr.193/2000. Intr-o masura foarte mare, textul legal nu are aplicabilitate practica. Data fiind aceasta inegalitate juridica a partilor, creata tocmai de contractul de adeziune care in sine provoaca prezumtia de clauza abuziva, este evident ca aceasta inegalitate il va determina pe consumator sa nu apeleze la masura prevazuta de art. 6 din Legea nr.193/2000 in favoarea sa, de teama sanctiunilor si a executarii silite. Se poate spune ca, sub cuvint ca Romania a implementat avant la lettre dreptul comunitar relativ la clauzele abuzive (in anul 2000, Romania se afla inca in faza de pre-aderare la UE), s-a emis o lege care contine dispozitii inaplicabile si ipocrite. Pentru a putea interpreta acest text in sensul in care se aplice si nu in sensul in care sa nu se aplice, ar trebui considerata admisibila o cerere de ordonanta presedintiala prin care consumatorul sa ceara instantei ca, urgent, fara citarea profesionistului, sa se dispuna suspendarea efectelor clauzelor abuzive, constatate ca atare de consumator sau de autoritatile administrative in domeniu (de exemplu, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor).
2.3. In acceptiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 clauza abuziva este acea clauza inserata in contract care, nefiind negociata direct cu consumatorul, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
O clauza este abuziva atunci cand ea are ca rezultat ruperea echilibrului contractual.
Asadar, pentru ca o clauza contractuala sa fie considerata abuziva, este necesar ca: (i) aceasta sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul si (ii) aceasta sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar cerintelor bunei-credinte.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 dispune ca o clauza va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale[9]. Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de catre comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei. Dupa cum s-a aratat si in doctrina de specialitate[10], legislatia protectiei consumatorilor instituie o prezumtie relativa de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem in prezenta unor contracte preformulate si/sau a unor conditii generale de vanzare. Este vorba, in principal, de contractele de adeziune, care sunt preformulate si bazate pe regula take it or leave it. Intr-adevar, astfel de clauze se intalnesc in special in cazul contractelor de adeziune, al caror continut este prestabilit de catre profesionist, pe baza unei oferte uniforme, standard si imutabile adresata consumatorilor in general, adica unui grup de persoane sau tuturor persoanelor[11]. Intre profesionisti si consumatori exista o situatie de inegalitate economica si de informare; profesionistii au de regula monopolul sau cvasimonopolul in desfacerea unor bunuri si prestarea unor servicii intr-un anumit loc sau pe un anumit teritoriu[12]. De aceea, se poate vorbi in cazul acestui gen de contracte si de o prezumtie de abuz de putere economica, prezumtie care poate fi rasturnata de catre profesionist prin proba negocierii[13]. Pentru admisibilitatea unei astfel de probe este necesara dovada negocierii efective, adica a posibilitatii reale a ambelor parti de a stabili in comun continutul contractului care urmeaza sa se incheie; simplele discutii in legatura cu unele clauze nu pot constitui, ele singure, dovada negocierii efective. Art. 4 alin. 3, prima parte, din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive dispune ca atunci faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul, nu exclude ca interpretarea caracterului abuziv al altor clauze sa rezulte din evaluarea globala a contractului, in urma careia sa se constate ca acesta a fost stabilit unilateral de comerciant. Asadar, negocierea partiala nu inlatura aplicarea reglementarilor privind clauzele abuzive.
Ambiguitatea formularii clauzelor contractelor de adeziune poate fi, in sine, motiv al unei prezumtii de caracter abuziv[14]. Astfel, art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune ca orice contract incheiat intre comercianti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate, iar in cazul in care persista un dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului.
Cea de-a doua conditie pentru calificarea unei clauze ca fiind abuziva se refera la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnarii contractului, clauze care ii creeaza un avantaj in detrimentul consumatorului. Principiul bunei-credinte a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE si desemneaza respectul reciproc al partilor contractante, adoptarea unui comportament onest si rezonabil care sa aiba in vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentand chiar o abordare obiectiva a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru in puterea de negociere a partilor.
In Anexa la Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori este instituita o „lista neagra” a clauzelor care sunt considerate abuzive; in lista sunt formulate un numar de 19 clauze din aceasta categorie.
Notiunea de dezechilibru semnificativ nu este definita in textele Legii nr. 193/2000. De aceea, caracterele acesui dezechilibru reprezinta motiv de controversa in doctrina[15]. Dezechilibrul poate fi subiectiv sau obiectiv[16]. In contractele de adeziune, dezechilibrul are, asa cum s-a aratat, o tripla natura : economica, juridica si tehnica. Din perspectiva fatetei sale economice, dezechilibrul contractual este obiectiv. Cu toate acestea, dezechilibrul se apreciaza in concreto de catre judecator, prin raportare la un echilibru ideal[17]. Scopul reprimarii legale a clauzelor abuzive este acela de a proteja pozitia contractuala si interesele economice ale consumatorului[18]. Stabilirea existentei dezechilibrului se face in functie de momentul incheierii contractului.
Dezechilibrul semnificativ creat in detrimentul consumatorului trebuie sa fie contrar exigentelor bunei-credinte[19]. Profesionistii sunt opriti de la abuza de puterea lor economica pentru a-si crea un avantaj excesiv in raporturile lor contractuale cu consumatorii. In caz contrar, suntem in prezenta unui abuz de putere economica, iar acest abuz genereaza o prezumtie de rea-credinta a profesionistului[20].
2.4. Sanctiunea aplicabila unei clauze abuzive este nulitatea absoluta. Sanctiunea se aplica de instanta, doar in urmarea constatarii caracterului abuziv al clauzei. Cu toate acestea, conform art. 6 din Legea nr.193/2000, daca un consumator sau autoritatile competente in domeniu consatata ca o clauza are caracter abuziv, atunci consumatorul poate considera clauza respectiva ca fiind fara efect fata de el.
Constatarea nulitatii absolute a clauzelor abuzive nu duce, in mod invariabil, la nulitatea intregului contract. Clauzele abusive, desi lovite de nulitatea absoluta, pot fi inlaturate din contracte sau inlocuite cu alte clauze intr-o maniera care sa le faca, in acelasi timp, executabile si pe deplin compatibile cu legislatia protectiei consumatorilor. Daca un contract poate fi continuat dupa eliminarea clauzelor abuzive sau dupa inlocuirea acestora cu clauze care sa corespunda concilierii intereselor partilor si echilibrului contractual, atunci rezilierea nu se impune. Suntem, deci, in prezenta unei nulitati partiale a contractului. In orice caz, solutia continuarii contractului rezulta expres din art. 13-14 din Legea nr.193/2000.
In sprijinul ideii ca sanctiunea clauzelor abuzive este nulitatea absoluta, in afara de dispozitiile exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000 mai poate fi retinut si ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta[21]; legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public si, in baza art. 5 C.civ., judecatorul poate pronunta sanctiunea nulitatii absolute; clauzele abuzive pot fi constatate din oficiu de autoritati, ceea ce este specific nulitatii absolute; constatarea caracterului abuziv al unor clauze in contractele cu consumatorii poate determina aplicarea de sanctiuni contraventionale in sarcina profesionistilor.
Alegerea sanctiunii sau a unui alte modalitati de reprimare a clauzelor contractuale abuzive este atributul suveran al instantelor de judecata, „care trebuie sa dea dovada de curaj si creativitate pentru realizarea unei justitii contractuale echitabile si drepte, in acord cu nevoile si realitatile prezentului; justitia contractuala inseamna aplicarea legii in spiritul sau, si nu doar in litera sa”[22].
3. Ordinea publica economica este o noua dimensiune a ordinii publice, care are sens doar prin raportare la activitatea profesionistilor. Intr-adevar, profesionistii sunt cei care exploateaza o intreprindere, adica desfasoara in mod sistematic activitati economice. Normele de directie (concurenta) si normele de protectie (dreptul consumului si dreptul muncii) sunt cele doua tipuri de norme care fac parte din ordinea publica economica. Acestea sunt limite ale activitatii profesionistilor si ale libertatii lor de a contracta, intrucit sunt norme care fie le directioneaza activitatea, in asa fel incit jocul concurentei sa fie onest, fie le interzice anumite libertati, in asa fel incit partea slaba in contractele pe care profesionistii le incheie, recte consumatorii sau angajatii, sa fie protejati de abuzul de putere economica a profesionistilor.
Ordinea publica economica de directie este constituita din dispozitiile care prevad interventia statului sau a orgnismelor competente in jocul competitiei dintre profesionisti pentru a orienta activitatea si contractele profesionistilor pe fagasul uzantelor oneste, orientare necesara pentru ca aceasta competitie sa isi justitifice utilitatea sociala[23]. In principal, face parte din ordinea publica economica de directie dreptul concurentei. Un contract poate fi invalidat in total sau in parte, daca este contrar ordinii publice de directie, adica daca este contrar, spre exemplu, normelor care interzic abuzul de pozitie dominanta si exploatarea abuziva a situatiei de dependenta economica[24] precum si daca sunt contrare uzantelor comerciale cinstite. Numeroase clauze contractuale sunt valabile daca le raportam exclusiv la dispozitiile clasice relative la contracte, inclusiv cele relative la ordinea publica si bunele moravuri, dar in conflict cu dreptul concurentei, ele pot fi declarate nule[25]. Chestiunea interzicerii practicilor anticoncurentiale, inclusiv a abuzului de pozitie dominanta, in dreptul nostru, este reglementata in Legea nr. 21/1996 a concurentei[26].
Este profesionist (comerciant, agent economic, operator economic - terminologia utilizata de actele normative incidente nu este unitara) persoana autorizata sa comercializeze o marfa ori sa presteze un serviciu consumatorilor. Conform art. 2 alin. 2 din Lege nr. 193/2000 (care repeta textul art. 2 lit.c din Directiva 93/13 CEE), comerciantul este „orice persoana fizica sau juridica ce incheie un contract in cadrul unei activitati autorizate, comerciale sau profesionale”. De aici concluzia ca, de fapt, notiunea de comerciant nu are intelesul dat acesteia de art. 7 Ccom, ci intelesul de profesionist.
Tinta principala a acestui „protectionism contractual” este contractul de adeziune. Intr-un astfel de contract desi, teoretic, fiecare parte este libera sa-l incheie sau nu, continutul este stabilit in mod unilateral prin vointa profesionistului, cealalta parte limitindu-se la acceptarea clauzelor contractuale in bloc; orice negociere sau concesie reciproca este exclusa[5]. In cazul contractelor de adeziune, interventia legiuitorului este necesara mai ales atunci cand, printr-un monopol de fapt sau de drept, contractantul care isi dicteaza vointa, nu isi gaseste nicio frana eficienta in reglementarile relative la practicile anti-concurentiale. Statul ar trebui ca in astfel de cazuri sa “sparga” cartelurile, sa sanctioneze si sa descurajeze practicile anti- sau neconcurentiale si sa corecteze excesele din contractele de adeziune care, mai ales in privinta consumatorilor, creeaza dezechilibre grave in raporturile dintre profesionsit si consumator.
Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intra sub incidenta legislatiei privind protectia consumatorilor atrage in sarcina profesionistului (atat in faza precontractutala, cat si in executarea contractului incheiat cu consumatorul) o serie de obligatii, printre care un loc aparte il ocupa obligatia de a se abtine de la a insera in contractele cu consumatorii clauze abuzive. Una dintre obligatiile (expres prevazute in lege sau implicite, deduse de doctrina si jurisprudenta din ansamblul reglementarilor) esentiale ale profesionistului care impune co-contractantilor lor contracte pre-formulate este obligatia de informare (sau chiar de consiliere a clientului). Profesionistul trebuie sa explice clientului, intr-un limbaj inteligibil, continutul contractului si obligatiile pe care si le asuma atunci cind incheie un contract de adeziune. Incalcarea obligatiei de informare da dreptul clientului la despagubiri[6], dar si la o actiune in anularea clauzelor opace.Legislatia de protectie a drepturilor comsumatorului impune, de asemenea, reguli speciale de protectie a drepturilor consumatorilor, cum ar fi : obligatia profesionistului de informare a consumatorului (identitatea profesionistului, pretul, calitatea etc.); momentul incheierii contractului este acela al primirii comenzii de la cumparator; consumatorul poate denunta contractul in mod unilateral si fara motivare in termen de 10 zile de la primirea produsului sau de la prestarea serviciului (dar denuntarea nu poate fi discretionara, pentru ca s-ar transforma dreptul de denuntare in conditie potestativa); daca produsul este deteriorat, comerciantul poate cere despagubiri, cu conditia ca deteriorarea sa nu fi fost facuta posibila de catre comerciant; acelasi drept la despagubire il are consumatorul daca produsul sau serviciul i-a cauzat pagube materiale sau morale ori daune sanatatii si integritatii fizice.
2. Anumite clauze sunt interzise in contractele in care sunt parte profesionistii (ex. : clauze abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii), iar unele clauze sunt considerate nescrise (ex. : clauza leonina in contractul de societate).
2.1. Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si, in acelasi timp, o aplicatie speciala a leziunii in contractele profesionale. Intr-adevar, un contract care contine clauze abuzive este un contract lezionar, prestatiile partilor fiind dezechilibrate, in favoarea profesionistului si in prejudiciul consumatorului. Dezechilibrul presupus de includerea in contractele profesionistilor cu consumatorii a unor clauze abuzive este un dezechilibru originar, care nu se confunda, dar nici nu exclude survenirea unui dezechilibru ulterior incheierii contractului, in cursul executarii sale (in acest caz vorbim de impreviziune si nu de leziune). De asemenea, faptul ca un profesionist uzeaza de clauzele abuzive, desi legea ii interzicea includerea in contracte a unor astfel de clauze, poate fi considerat si un abuz de putere economica a profesionistului, sanctionat de lege cu despagubiri platibile consumatorului.
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus continutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit in mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretand aceasta directiva, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit in cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) ca protectia conferita concumatorului de acest act normativ permite judecatorului national sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, in masura in care este investit cu formularea unei cereri intemeiate pe ea. Intrucat un asemenea examen presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de catre cele doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, este neindoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligatiilor asumate de catre consumator nu poate impiedica verificarea continutului sau de catre instanta de judecata. Ca atare, faptul ca aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea in integralitate a continutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive[7]. Ratiunea acestui act normativ consista in pozitia de inferioritate economica, juridical si tehnica a consumatorului in raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atat in ceea ce priveste puterea de negociere, cat si in ceea ce priveste nivelul de informare. Aceasta situatie il pune pe consumator in postura de a adera la conditiile redactate in prealabil de catre comerciant fara a avea puterea de a influenta continutul lor.
2.2. Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe linga faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta[8], la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionind individual sau in asociatii.
Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicind sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putind fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.
Desigur ca se pune problema care este modalitatea in care consumatorul poate face opozabila profesionistului constatarea sa personala sau constatarea autoritatilor dupa care una sau mai multe clauze din contract au caracter abuziv, intrucit profesionistul are la dispozitie mijloace contractuale sau legale de a ignora aceasta constatare sau chiar de a-l determina pe consumator sa renunte la a invoca ineficienta clauzelor abuzive ori sa reinceapa sa execute clauza considerata abuziva. Spre exemplu, in cazul unui contract de credit bancar, o clauza abuziva poate sa fie in legatura cu modul de calcul al costurilor creditorului (dobinda si comisioane). Considerind clauza respectiva fara efect, consumatorul ar putea, in baza art. 6 din Legea nr.193/2000, fie sa refuze sa achite costul, fie sa achite numai acea parte din cost pe care o considera corect calculata. Dar contractul, care e conform legislatiei bancare titlu executoriu, prevede nenumarate modalitati de sanctionare a debitorului pentru neexecutarea unei obligatii. Spre exemplu, neplata unui cost al creditului se poate sanctiona cu penalitati de intirziere, cu declararea sadentei anticipate a creditului (adica plata pe loc a intregii sume a contractului, care conform contractului trebuia platita in mai multi ani, in rate; prin efectul unei astfel de clauze, un contract cu executie succesiva se transforma prin vointa exclusiva a bancii, intr-un contract cu executie instantanee) si cu executarea silita a debitorului, inclusiv a garantiei. In mod cert, astfel de mijloace aflate la dispozitia creditorului profesionist, care si le-a introdus in contractul de adeziune pentru a se asigura contra unor riscuri de neexecutare a contractului, au efect intimidant fata de consumator, acesta nefiind in masura, realmente, sa isi realizeze dreptul pus la dispozita sa de art. 6 din Legea nr.193/2000. Intr-o masura foarte mare, textul legal nu are aplicabilitate practica. Data fiind aceasta inegalitate juridica a partilor, creata tocmai de contractul de adeziune care in sine provoaca prezumtia de clauza abuziva, este evident ca aceasta inegalitate il va determina pe consumator sa nu apeleze la masura prevazuta de art. 6 din Legea nr.193/2000 in favoarea sa, de teama sanctiunilor si a executarii silite. Se poate spune ca, sub cuvint ca Romania a implementat avant la lettre dreptul comunitar relativ la clauzele abuzive (in anul 2000, Romania se afla inca in faza de pre-aderare la UE), s-a emis o lege care contine dispozitii inaplicabile si ipocrite. Pentru a putea interpreta acest text in sensul in care se aplice si nu in sensul in care sa nu se aplice, ar trebui considerata admisibila o cerere de ordonanta presedintiala prin care consumatorul sa ceara instantei ca, urgent, fara citarea profesionistului, sa se dispuna suspendarea efectelor clauzelor abuzive, constatate ca atare de consumator sau de autoritatile administrative in domeniu (de exemplu, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor).
2.3. In acceptiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 clauza abuziva este acea clauza inserata in contract care, nefiind negociata direct cu consumatorul, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
O clauza este abuziva atunci cand ea are ca rezultat ruperea echilibrului contractual.
Asadar, pentru ca o clauza contractuala sa fie considerata abuziva, este necesar ca: (i) aceasta sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul si (ii) aceasta sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar cerintelor bunei-credinte.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 dispune ca o clauza va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale[9]. Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de catre comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei. Dupa cum s-a aratat si in doctrina de specialitate[10], legislatia protectiei consumatorilor instituie o prezumtie relativa de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem in prezenta unor contracte preformulate si/sau a unor conditii generale de vanzare. Este vorba, in principal, de contractele de adeziune, care sunt preformulate si bazate pe regula take it or leave it. Intr-adevar, astfel de clauze se intalnesc in special in cazul contractelor de adeziune, al caror continut este prestabilit de catre profesionist, pe baza unei oferte uniforme, standard si imutabile adresata consumatorilor in general, adica unui grup de persoane sau tuturor persoanelor[11]. Intre profesionisti si consumatori exista o situatie de inegalitate economica si de informare; profesionistii au de regula monopolul sau cvasimonopolul in desfacerea unor bunuri si prestarea unor servicii intr-un anumit loc sau pe un anumit teritoriu[12]. De aceea, se poate vorbi in cazul acestui gen de contracte si de o prezumtie de abuz de putere economica, prezumtie care poate fi rasturnata de catre profesionist prin proba negocierii[13]. Pentru admisibilitatea unei astfel de probe este necesara dovada negocierii efective, adica a posibilitatii reale a ambelor parti de a stabili in comun continutul contractului care urmeaza sa se incheie; simplele discutii in legatura cu unele clauze nu pot constitui, ele singure, dovada negocierii efective. Art. 4 alin. 3, prima parte, din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive dispune ca atunci faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul, nu exclude ca interpretarea caracterului abuziv al altor clauze sa rezulte din evaluarea globala a contractului, in urma careia sa se constate ca acesta a fost stabilit unilateral de comerciant. Asadar, negocierea partiala nu inlatura aplicarea reglementarilor privind clauzele abuzive.
Ambiguitatea formularii clauzelor contractelor de adeziune poate fi, in sine, motiv al unei prezumtii de caracter abuziv[14]. Astfel, art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune ca orice contract incheiat intre comercianti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate, iar in cazul in care persista un dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului.
Cea de-a doua conditie pentru calificarea unei clauze ca fiind abuziva se refera la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnarii contractului, clauze care ii creeaza un avantaj in detrimentul consumatorului. Principiul bunei-credinte a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE si desemneaza respectul reciproc al partilor contractante, adoptarea unui comportament onest si rezonabil care sa aiba in vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentand chiar o abordare obiectiva a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru in puterea de negociere a partilor.
In Anexa la Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori este instituita o „lista neagra” a clauzelor care sunt considerate abuzive; in lista sunt formulate un numar de 19 clauze din aceasta categorie.
Notiunea de dezechilibru semnificativ nu este definita in textele Legii nr. 193/2000. De aceea, caracterele acesui dezechilibru reprezinta motiv de controversa in doctrina[15]. Dezechilibrul poate fi subiectiv sau obiectiv[16]. In contractele de adeziune, dezechilibrul are, asa cum s-a aratat, o tripla natura : economica, juridica si tehnica. Din perspectiva fatetei sale economice, dezechilibrul contractual este obiectiv. Cu toate acestea, dezechilibrul se apreciaza in concreto de catre judecator, prin raportare la un echilibru ideal[17]. Scopul reprimarii legale a clauzelor abuzive este acela de a proteja pozitia contractuala si interesele economice ale consumatorului[18]. Stabilirea existentei dezechilibrului se face in functie de momentul incheierii contractului.
Dezechilibrul semnificativ creat in detrimentul consumatorului trebuie sa fie contrar exigentelor bunei-credinte[19]. Profesionistii sunt opriti de la abuza de puterea lor economica pentru a-si crea un avantaj excesiv in raporturile lor contractuale cu consumatorii. In caz contrar, suntem in prezenta unui abuz de putere economica, iar acest abuz genereaza o prezumtie de rea-credinta a profesionistului[20].
2.4. Sanctiunea aplicabila unei clauze abuzive este nulitatea absoluta. Sanctiunea se aplica de instanta, doar in urmarea constatarii caracterului abuziv al clauzei. Cu toate acestea, conform art. 6 din Legea nr.193/2000, daca un consumator sau autoritatile competente in domeniu consatata ca o clauza are caracter abuziv, atunci consumatorul poate considera clauza respectiva ca fiind fara efect fata de el.
Constatarea nulitatii absolute a clauzelor abuzive nu duce, in mod invariabil, la nulitatea intregului contract. Clauzele abusive, desi lovite de nulitatea absoluta, pot fi inlaturate din contracte sau inlocuite cu alte clauze intr-o maniera care sa le faca, in acelasi timp, executabile si pe deplin compatibile cu legislatia protectiei consumatorilor. Daca un contract poate fi continuat dupa eliminarea clauzelor abuzive sau dupa inlocuirea acestora cu clauze care sa corespunda concilierii intereselor partilor si echilibrului contractual, atunci rezilierea nu se impune. Suntem, deci, in prezenta unei nulitati partiale a contractului. In orice caz, solutia continuarii contractului rezulta expres din art. 13-14 din Legea nr.193/2000.
In sprijinul ideii ca sanctiunea clauzelor abuzive este nulitatea absoluta, in afara de dispozitiile exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000 mai poate fi retinut si ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta[21]; legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public si, in baza art. 5 C.civ., judecatorul poate pronunta sanctiunea nulitatii absolute; clauzele abuzive pot fi constatate din oficiu de autoritati, ceea ce este specific nulitatii absolute; constatarea caracterului abuziv al unor clauze in contractele cu consumatorii poate determina aplicarea de sanctiuni contraventionale in sarcina profesionistilor.
Alegerea sanctiunii sau a unui alte modalitati de reprimare a clauzelor contractuale abuzive este atributul suveran al instantelor de judecata, „care trebuie sa dea dovada de curaj si creativitate pentru realizarea unei justitii contractuale echitabile si drepte, in acord cu nevoile si realitatile prezentului; justitia contractuala inseamna aplicarea legii in spiritul sau, si nu doar in litera sa”[22].
3. Ordinea publica economica este o noua dimensiune a ordinii publice, care are sens doar prin raportare la activitatea profesionistilor. Intr-adevar, profesionistii sunt cei care exploateaza o intreprindere, adica desfasoara in mod sistematic activitati economice. Normele de directie (concurenta) si normele de protectie (dreptul consumului si dreptul muncii) sunt cele doua tipuri de norme care fac parte din ordinea publica economica. Acestea sunt limite ale activitatii profesionistilor si ale libertatii lor de a contracta, intrucit sunt norme care fie le directioneaza activitatea, in asa fel incit jocul concurentei sa fie onest, fie le interzice anumite libertati, in asa fel incit partea slaba in contractele pe care profesionistii le incheie, recte consumatorii sau angajatii, sa fie protejati de abuzul de putere economica a profesionistilor.
Ordinea publica economica de directie este constituita din dispozitiile care prevad interventia statului sau a orgnismelor competente in jocul competitiei dintre profesionisti pentru a orienta activitatea si contractele profesionistilor pe fagasul uzantelor oneste, orientare necesara pentru ca aceasta competitie sa isi justitifice utilitatea sociala[23]. In principal, face parte din ordinea publica economica de directie dreptul concurentei. Un contract poate fi invalidat in total sau in parte, daca este contrar ordinii publice de directie, adica daca este contrar, spre exemplu, normelor care interzic abuzul de pozitie dominanta si exploatarea abuziva a situatiei de dependenta economica[24] precum si daca sunt contrare uzantelor comerciale cinstite. Numeroase clauze contractuale sunt valabile daca le raportam exclusiv la dispozitiile clasice relative la contracte, inclusiv cele relative la ordinea publica si bunele moravuri, dar in conflict cu dreptul concurentei, ele pot fi declarate nule[25]. Chestiunea interzicerii practicilor anticoncurentiale, inclusiv a abuzului de pozitie dominanta, in dreptul nostru, este reglementata in Legea nr. 21/1996 a concurentei[26].
Ordinea publica economica de protectie consta in reglementarile imperative care limiteaza libertatea de a vointa in contractele in care exista o inegalitate economica marcanta intre profesionisti (sau intre profesionisti si simpli particulari), pentru a-l apara pe contractantul mai slab impotriva celui mai puternic din punct de vedere economic[27]. Acest gen de reglementare are ca obiect si finalitate apararea intereselor unui contractant in raport cu celalalt contractant, mai ales in cazurile in care profesionistul, fiind mai puternic din punct de vedere economic decit co-contractantul sau, este in masura sa-i impuna acestuia incheierea unui contract pre-formulat cu clauze care nu sunt liber negociabile. Normele ce fac parte din ordinea publica economica de protectie urmaresc restabilirea echilibrului intre cel mai slab si cel puternic, echilibru care, in relatiile profesionistilor cu consumatorii sau cu angajatii sai ori in relatiile dintre profesionisti nu se realizeaza spontan prin „jocul” contractual[28], intrucit partile se afla intr-o situatie esential inegala. In principal, face parte din ordinea publica de protectie legislatia protectiei consumatorului.
4. Ratiunea de a fi a drepturilor subiective este de a satisface o nevoie sau un interes protejat de lege. Daca dreptul este deturnat de la aceasta ratiune, el nu mai este protejat de lege, iar titularul sau poate fi facut responsabil pentru abuz, intrucit exercitiul dreptului devine anti-social[29]. De aceea, dreptul ca putere individuala recunoscuta si protejata de lege inceteaza acolo unde incepe abuzul[30], intrucit libertatea individuala inceteaza acolo incepe libertatea tuturor celorlalti membrii ai societatii. Individul are datoria morala de a nu dauna altuia. In „disputa” dintre individualism si solidarism contractual, buna-credinta si echitatea inclina balanta in favoarea solidarismului contractual. Intr-adevar, nu se poate deroga prin conventiile particularilor de la normele ce intereseaza ordinea publica si bunele morauri, buna-credinta si echitatea fiind fundamentele si sensul profund al dreptului care se impun partilor ca adevarate clauze implicite ale contractului lor.
Pe un plan mai general, exercitiul anormal al oricarui drept este o „greseala” ce poate fundamenta raspunderea civila a titularul dreptului[31]. Abuzul de drept este disproportia vadita intre prejudiciul cauzat altuia si avantajul obtinut de titularul dreptului.
Codul civil german dispune la paragraful §226 ca exercitiul unui drept este ilicit daca are drept scop unic cauzarea unui prejudiciu altuia. Codul civil elvetian dispune la art. 2 ca abuzul manifest al unui drept nu este protejat de lege. Noul Cod civil roman dispune si el la art. 15 ca nici un drept nu poate fi exercitat in scopul de a vatama sau pagubi pe altul ori intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte. Noul Cod civil contine si un text (art.14) care are ca denumire marginala “buna-credinta”, dar textul nu defineste buna-credinta, ci stabileste principiul exercitiului normal al dreptului, un exercitiu care presupune buna-credinta, in acord cu ordinea publica si bunele moravuri. Textul art.14 alin.2 NCciv dispune, redundant de altfel, ca buna-credinta se prezuma. Coroborind aceasta norma cu “definitia” abuzului de drept (care nu este o definitie, ci o negatie), rezulta ca, in sistemul Noului Cod civil roman, drepturile nu sunt protejate de lege decit daca sunt exercitate cu buna-credinta, fara scopul de a prejudicia pe altul si in acord cu ordinea publica si bunele moravuri.
Dar nu numai drepturile sunt susceptibile de abuz, ci si simplele prerogative ori atributele unor puteri conferite de lege. Pe de alta parte, se poate abuza si de o situatie sau de o conjunctura economica, politica sau juridica. Asadar, abuzul de drept nu este decit o specie a abuzului de putere. De aceea, notiunea de abuz de drept se subsumeaza celei de abuz de putere.
Abuzul de putere nu inseamna numai intentia malefica de a dauna cuiva, ci si faptul de a profita de o situatie, cum ar fi dominatia pietei unor marfuri sau servicii ori monopolul legal sau faptic detinut de unii profesionisti ai comertului. Abuzul de putere dominanta este o practica ilegala din perspectiva concurentei, desi cel care a dobindit pozitia dominanta a cheltuit resurse pentru acest scop si, deci, nu se poate spune ca a fost de rea-credinta cind a dobindit acea pozitie dominanta, ci cind a ajuns sa abuzeze de ea, denaturind concurenta si provocind altora prejudicii injuste. De aceea, legislatia concurentei impune sanctiuni celui care abuzeaza de puterea sa economica, fie sub forma de amenzi, fie sub forma de despagubiri platibile victimei, fie sub forma nulitatii clauzelor contractuale impuse prin abuz de pozitie dominanta. Abuzul de efectele sau angrenajele unei cunjuncturi, cum ar fi cele ale boom-ului creditelor de consum din perioada 2004-2008 sau cele ale actualei crize economice, este un exercitiu anormal al drepturilor sau al puterii detinute de profesionistul care profita de pe urma boom-ului sau a crizei, in timp ce partenerii sai contractuali suporta in mod injust doar pierderi, toate riscurile inerente crizei fiind trecute pe seama primilor. De aceea, legislatia protectiei consumatorilor si legislatia muncii corecteaza contractele in care sunt parte profesionistii, fie prin declararea unor clauze abuzive ca fiind lispite de efecte sau nule, fie prin obligarea profesionistului la plata unor despagubiri pentru abuz de putere.
De altfel, sanctiunea pentru abuz de putere nu este specifica dreptului privat, ci este o solutie generic aplicabila si in dreptul public. Spre exemplu, pentru abuz de putere administrativa, pot fi anulate acte administrative individuale sau normative si, in plus, se pot acorda despagubiri victimei in conditiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004[32], intrucit arbitrariul autoritatii trebuie sanctionat pentru restabilirea echilibrului si pentru reinstaurarea echitatii in relatiile dintre particulari si autoritate.
Victime ale unor abuzuri de putere pot fi si titularii unor simple interese protejate de lege si nu numai titularii unor drepturi subiective. Spre exemplu, Noul Cod civil, in art. 1359, dispune ca autorul faptei ilicite este obligat sa repare prejudiciul cauzat si cind acesta este urmare a atingerii aduse unui interes legitim al altuia, daca interesul este serios si, prin felul in care se manifesta, creeaza aparenta unui drept subiectiv. De asemenea, Noul Cod civil, in art. 630, dispune, in materia limitelor judiciare ale dreptului de proprietate, ca depasirea inconvenientelor normale ale vecinatatii permite instantei ca, la cererea victimei, pe considerente de echitate, sa il oblige la despagubiri pe proprietar in folosul celui vatamat, precum si la restabilirea situatiei anterioare, daca este posibil (ex. : poluare sau disconfort fonic, exploatarea in conditii insalubre a proprietatii sau lasarea in paragina a acesteia, aglomeratie excesiva provocata de exploatarea proprietatii, poluarea industriala etc). Asadar, nu este vorba de un fapt ilicit in sine al proprietarului, ci de o raspundere fundata pe echitate pentru incalcarea intereselor legitime ale vecinilor.
In conditiile in care vorbim de abuz de putere si nu de un abuz de drept (care presupune un drept de care sa se abuzeze si care este o specie a abuzului de putere), inseamna ca cel care abuzeaza poate fi chiar de buna credinta, pentru ca nu fapta sau culpa sa genereaza raspunderea, ci prejudiciul, riscul „intimplat”, transformat in paguba. De fapt, paguba, si nu fapta ilicita este cea care declanseaza mecanismul raspunderii civile. La fel, cuantumul daunelor (masura remediului) nu este dat de gravitatea faptei, ci de intinderea sau gravitatea prejudiciului. Caracterul infinit al prejudiciilor posibile, lipsa de aparare a victimei prejudiciilor, dificultatea probatorie, complexitatea raporturilor juridice in urmarea carora marfa, produsul sau serviciul ajung la consumator, complicatiile acestuia in a alege sau a identifica autorul prejudiciului care sa fie actionat in justitie pentru despagubiri etc., fac necesara si suficienta verificarea de catre instanta a existentei si intinderii prejudiciului, fara a se mai preocupa de imputabilitatea faptei, ci doar de caracterul injust al prejudiciului suferit de victima. Simpla exercitare nerezonabila a dreptului prin care se cauzeaza altuia prejudicii este suficienta pentru a da nastere la despagubiri sau la alte modalitati de reparare a prejudiciului[33]. Suntem, deci, in prezenta unei raspunderi obiective[34], care este bazata pe risc si nu pe vinovatie : prejudiciul creeaza in sine obligatia de a fi reparat.
Spre exemplu, in materie de protectie a consumatorilor in contractele incheiate cu profesionistii, cel caruia i se opune o clauza abuziva, fiind o victima a unui abuz de drept, nu este tinut sa dovedeasca intentia malefica a profesionistului. Consumatorul – victima a unei clauze abuzive nu este un simplu debitor care trebuie sa execute o obligatie contractuala, ci titularul unei actiuni in raspundere contra profesionistului pentru abuz de putere economica. Dezechilibrul semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor in contractele dintre profesionisti si consumatori este suficient pentru ca o clauza care creeaza aceste drepturi si obligatii sa fie considerata abuziva. Asa-numitul “Anteproiect de cod european al contractelor” (denumit si Codul Gandolfi, dupa numele promotorului acestui proiect), propune ca in contractele dintre un profesionist si un consumator, clauzele ne-negociate sa fie considerate “fara efect”, daca ele creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru, chiar si in cazul in care profesionistul este de buna credinta. Diferenta fata de dreptul comunitar si fata de dreptul nostru in privinta clauzelor abuzive este data de precizarea ca buna sau reaua-credinta a profesionistului este indiferenta cita vreme exista acest dezechilibru. Chestiunea se reduce, insa, la modul in care se interpreteaza notiunea de “clauza fara efect” fata de consumator, intrucit mijloacele legale si judiciare puse la indemina consumatorului in acest scop sunt deficitare, asa cum s-a aratat mai sus.
Dar repararea prejudiciilor injuste nu inseamna numai raspundere contractuala sau delictuala, ci si reparare in natura. Revizuirea contractului, reconstruirea lui pe baza unor clauze echilibrate, nulitatea unor clauze etc., pot fi modalitati de reparare a prejudiciului sau de inlaturare a abuzului. De aceea, teoria abuzului de putere, care isi gaseste fundamentele normative in Codul civil sau in legi speciale, poate fi utilizat ca o modalitate normativa a principiului demonstrativ al solidarismului contractual, raminind ca judecatorul, in aplicarea teoriei abuzului de putere (sau de drept) sa decida care este natura juridica a raspunderii antrenate de abuz, adica, daca e vorba de o raspunderea contractuala sau delictuala. Oricum, diferentele de efecte juridice ale celor doua tipuri de raspundere nu sunt esentiale, din moment ce, asa cum s-a aratat mai sus, stabilirea imputabilitatii abuzului de drept nu este obligtorie, caracterul injust al prejudiciului fiind suficient, in el insusi, pentru fundamentarea raspunderii, iar in materie de clauze abuzive inserate in contractele de adeziune ori de raspundere pentru produse consumatorul beneficiind si de prezumtia de rea-credinta a profesionistului si de de prezumtia dezechilibrului, ceea ce este specific raspunderii contractuale.
[1] Republicata in M.Of. nr. 224/24 martie 2008.
[2] Republicata in M.Of nr. 208/28 martie 2007.
[3] A se vedea si Gh. Stancu, Particularitatile raporturilor contractuale, in cadrul dreptului consumului, Dreptul nr. 2/2009, p. 28.
[4]In acest sens este jurisprudenta noastra recenta. A se vedea Curtea de Apel Bacau, dec.civ.nr.2/2001, publicata pe juridice.ro si pe infolegal.ro, decizie in care s-a retinut ca in materia contractelor de consum legiuitorul national si cel european au urmarit in anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dand instantei de judecata posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula in masura in care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive. In doctrina (a se vedea : Gh. Stancu, V. Patulea, Dreptul contractelor, ed. CH Beck, 2008, p. 98) se arata ca in aceste situatii judecatorul trebuie sa se intrebe : au voit sau nu au voit partile, incheind contractul, sa creeze aceasta obligatie? Care au fost intentiile lor tacite?
[5] L.Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol II (Contractul), ed. Universul judiciar, 2009, p.380. Autorul adauga ca : „...atunci cand situatia sa si conjuncturile ii permit, o parte contractanta poate exercita presiuni la redactarea contractului pentru a fi stipulate, in profitul sau, clauze care ii sunt sistematic favorabile. Pentru a contracara un astfel de pericol, jurisprudenta cenzureaza asemenea clauze, invocand textele art. 970 C.civ., care fac trimitere la buna-credinta si la principiul echitatii, cu toate consecintele pe care le antreneaza, in scopul de a le lipsi de efecte juridice”.
[6] Aceasta obligatie incumba „oricarui profesionist”, Curtea de Casatie franceza statuand, in aceasta privinta, ca „cel care este, legal sau contractual, legat de o obligatie de informare trebuie sa faca proba executarii acestei obligatii” (Curtea de Casatie, camera 1 civila, decizia din 4 aprilie 1991, in Bulletin des arrêt des chambres civiles de la Cour, I, nr. 131; Curtea de Casatie, camera 1 civila, decizia din 14 octombrie 1997, in Droit et patrimoine, aprilie 1998, p. 87, cu observatii de Fr. Chabas (in acest ultim caz fiind vorba de o clinica si de serviciile pe care aceasta le poate furniza, apud Gh. Stancu, V. Patulea, op.cit., p.101), iar „incalcarea obligatiei de informare antreneaza obligatia de a repara orice paguba suferita de cocontractant care nu a putut sa ia o decizie in deplina cunostinta de cauza” (Curtea de Casatie, camera civila, decizia din 29 mai 1951, in Recueil Dalloz, 1952.53, cu nota de R. Savatier; Curtea de Casatie, camera 1 civila, decizia din 4 aprilie 1995, in Droit et patrimoine, octombrie 1995, p. 97, cu observatii de Fr. Chabas, apud Gh. Stancu, V. Patulea, op.cit., p.101).
[7]In acest sens este decizia nr.2/2011 din 13 ianuarie 2011 a Curtii de Apel Bacau, precitata.
[8]Jurisprudenta recenta (decizia nr.2/2011 din 13 ianuarie 2011 a Curtii de Apel Bacau, precitata) a aratat ca, in aprecierea legitimitatii utilizarii de catre banca a clauzelor contractual, trebuie analizata proportionalitatea intre potentialul prejudiciu produs bancii in cazul intarzierii consumatorului la plata ratelor, pe de o parte, si sumele de bani la care ar trebui obligat consumatorul pentru repararea acelui prejudiciu in cazul producerii sale, pe de alta parte (disctutie care, in opinia mea, se poate face indifferent de caracterul abuziv al clauzei respective, intrucit se pune problema existentei sau inexistentei unui abuz de drept in aceasta situatie). Dar clauza din contract de care s-a folosit banca este calificata de instanta ca fiind abuziva in sine. In acest sens, instanta a retinut ca, daca s-ar pune in aplicare o astfel de clauza, nu s-ar produce o reparare a prejudiciului bancii, ci o imbogatire fara just temei a bancii ca urmare a impunerii in mod unilateral, nenegociabil a acestei clauze. In completarea acestor considerente, instant a retinut ca, in cazul nerambursarii creditului de catre consumatori, prejudiciul total al bancii ar fi acoperit prin punerea in executare silita a conventiei de credit si a contractului de garantie reala imobiliara. “Mai mult de atat, avand in vedere faptul ca posibilitatea ipotetica ca un consumator sa nu mai plateasca ratele creditului poate surveni la un moment dat in cursul executarii contractului, iar pana la acel moment banca a incasat sume de bani de la acel client, in parte recuperand astfel creditul acordat si obtinand profitul scontat, rezulta ca doar pentru recuperarea diferentei ar face necesara punerea in executare a garantiile puse la dispozitie de catre consummator”. Prin constituirea garantiilor imobiliare, orice risc al bancii in privinta acordarii creditului a fost eliminate. “In consecinta, inserarea in sectiunea “conditii speciale” a conventiilor de credit, pe langa clauza din art. 7 si a unei clauze privind obligatia consumatorilor de plata a unui comision de risc nu isi gaseste legitimitatea, fiind eliminat riscul bancii”.
[9]Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autoritatii nationale pentru Protectia Consumatorilor nr. 92/2007 (Publicat in M.Of nr. 128/2007) ca fiind acel tip de contract redactat in intregime sau aproape in intregime de catre operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputand modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci avand doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
[10]Camelia Toader, Andreea Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeana: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, OG nr. 87/2000 privind raspunderea producatorilor si OUG 130/2000 privind contractele la distanta, RDC nr. 3/2001 p. 76.
[11] A se vedea I. Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, in Pandectele Romane (PR) nr. 2/2004, p. 205.
[12] Ibidem.
[13] A se vedea: F. Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum, in Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie general a contractelor de consum, coordonator P. Vasilescu, Ed. Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2006, p. 129.
[14]L.Pop op.cit, p.328.
[15] I. Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, in P.R. nr. 2/2004, p. 208-209; F. Prip, op.cit., Ed. Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2006, p. 131-133.
[16] A se vedea I. Fl. Popa, loc.cit., in P.R. nr. 2/2004, p.208.
[17] L.Pop op.cit, p.328.
[18] A se vedea F. Prip, op. cit., p. 132.
[19]Anteproiectul codului european al contractelor (denumit si Codul Gandolfi, dupa numele promotorului acestui proiect), propune ca in contractele dintre un profesionist si un consumator, clauzele ne-negociate sa fie considerate “fara efect”, daca ele creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru, chiar si in cazul in care profesionistul este de buna credinta.
[20] L.Pop op.cit, p. 329.
[21] Pentru aceasta solutie, a se vedea si I.Fl. Popa, loc.cit., in P.R. nr. 2/2004; L.Pop op.cit, p. 334.
[22] L, Pop, op.cit., p.336.
[23] Pentru notiunea de ordine publica de directie, a se vedea : Al. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 2001, p. 112; J.-P. Scarano, Dictionaire de droit des obligations, Ed. Ellipses, Paris, 2004, p. 180; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 386-389, toti acesti autori fiind citati de L.Pop op.cit, p. 378, nota de subsol nr. 2.
[24] In legatura cu nulitatea unor contracte din motive de practici anticoncurentiale, a se vedea: Cass. Com., 24 octobre 2000, Bull civ. IV, nr. 163 ; Cass. Com., 18 février 1992, Bull. civ. IV, nr. 78.,
[25] Unii autori (Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 388 - apud, L.Pop op.cit, p. 379, nota de subsol nr. 2) considera ca, urmand calea dreptului concurentei, unele contracte cu titlu oneros, din categoria celor intuitu persoanae, ar putea disparea, deoarece s-ar putea considera ca este vorba despre o alegere subiectiva de natura a exclude alti parteneri economici, comportament care este, prin natura sa, anticoncurential. Dreptul contractelor risca sa degenereze intr-un simplu instrument de politica economica, „ieri socializanta, azi neoliberala”.
[26]Republicata in M.Of. nr. 742 din 16 august 2005; a se vedea si Reglementarile si Instructiunile Consiliului Concurentei, publicate in M.Of. nr. 347 din 29 aprilie 2004 si respectiv in M.Of. nr. 437 din 17 mai 2004.
[27] Pentru notiunea de ordine publica economica de protectie, a se vedea: Al. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 2001, p. 112;, Chr. Larroumet., Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003, p. 100-101; ; J Flour, J.-Luc Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L?acte juridique 10e édition, Armand Colin, Paris, 2002, p. 215-217; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p.389-390; L.Pop op.cit, p. 379.
[28] A se vedea J. Goicovici, Dreptul consumatiei, Ed. Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2000.
[29]Louis Josserand, Cours de droit civil positif francais, Sirey, Paris, 1930, p.206; C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de Drept civil roman, vol. II, Ed. Nationala, Bucuresti, 1929, p.761
[30] Marcel Planiol, Traite elementaire de droit civil, tome II, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1909, p.286. Autorul considera ca notiunea de abuz de drept este un oximoron, intrucit un act nu poate fi in acelasi timp conform si contrar dreptului si ca, in fapt, ceea ce se numeste “abuz de drept” nu este o categorie distincta de actul (faptul) ilicit.
[31]Georges Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1925, p.171.
[32]Prin sent.civ. nr. 4913/6 decembrie 2010, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia de contencios administrativ (nepublicata), s-a retinut ca “in procesul executarii din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un echilibru, precum si anumite garantii de echitate pentru particulari, intrucit actiunile autoritatilor publice nu pot fi discretionare, iar legea trebuie sa furnizeze individului o protectie adecvata impotriva arbitrariului”. […] Abuzul de putere administrativa este, conform spetei citate, “de natura a crea un dezechilibru intre interesul general si imperativul protectiei drepturilor fundeamentale ale persoanei”.
[33]Sache Neculaescu, Ambiguitati ale teoriei abuzului de drept, Dreptul nr.3/2011, p.94.
[34]In doctrina franceza este comentat un caz in care un constructor a edificat un bloc de birouri intr-o zona in care erau edificate locuinte si amenajate spatii cultural-educative si sportive. Desi constructorul avea toate autorizatiile necesare, deci el nu avusese nicio vina in cauzarea prejudiciului, s-a considerat in jurisprudenta ca simpla existenta a blocului in zona este prejudiciabila pentru vecini, care si-au vazut valoarea constructiilor proprii diminuata prin aparitia blocului, iar constructorul a fost obligat la despagubiri. A se vedea : J. Flour, J. L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Le fait juridique, 13eme edition, Sirey, 2009, p.144-145.
Piperea si Asociatii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu