Aspecte introductive

Despre clauzele abuzive din contractele de credit bancar

I. Aspecte introductive

A. Problema savarsirii abuzurilor de catre creditor (care, in definitiv, inseamna profitarea de starea de nevoie in care se afla cocontractantul[1]) prin impunerea conditiilor de acordare si de returnare a sumei imprumutate, precum si prin punerea in executare a titlului executoriu obtinut de creditor are o istorie destul de interesanta cu o deosebita relevanta:

Consecintele drastice si inechitabile ale abuzurilor creditorilor fata de debitori, manifestate cu precadere in perioadele de criza economica, sunt cunoscute inca din timpuri foarte indepartate[2].

In pofida presiunilor la care erau supusi din partea creditorilor, legiuitorii erau nevoiti sa intervina adeseori prin acte normative, in incercarea de a usura situatia grea a datornicilor, datorita efectelor dezastruoase create asupra lor de imposibilitatea de a-si executa obligatiile contractate in conditii foarte grele sau devenite prea oneroase pentru ei.

Primul pas in acest sens a fost facut in sec. al VI-lea chiar de marele legiuitor atenian Solon, care a procedat la eliberarea debitorilor de plata datoriilor lor[3]; la putin timp dupa aceea, regele Spartei, Agis, i-a eliberat pe datornicii inchisi si a distrus actele constatatoare ale imprumuturilor, fapte sanctionate prompt cu uciderea lui de catre creditorii inversunati.

Insa cea mai semnificativa istorie a acestor abuzuri provine din Roma antica, unde cei mai straluciti conducatori procedau la stergerea datoriilor, din motive pe care Th. Mommsen le-a evocat deosebit de plastic: ”cea mai mare libertate in acordarea creditului si cea mai aspra procedura in executie”; aceasta situatie a condus, printre altele, si la aparitia inchisorilor private ale patricienilor, unde datornicii erau tinuti la cheremul acestora si vanduti ulterior ca sclavi trans Tiberim.

In favoarea datornicilor oprimati au fost nevoiti sa intervina de-a lungul timpului, pe rand, tribunii C. Licinius si L. Sextius, precum si L. Sulla, Q. Pompeius, Caesar, M. Caelius Rufus,Tiberius, Commodus, Gallienus etc.

Nu este lipsit de relevanta faptul ca, in contextul creat de sanctiunile deosebit de severe ce interveneau in caz de neplata a datoriei, incercand sa atraga de partea sa plebea, revolutionarul Catilina propunea stergerea datoriilor in contradictoriu cu legendarul orator Cicero.

Incapabil sa se disocieze de clasa sociala din care provenea, Cicero a luat apararea patricienilor, formuland rechizitoriul lui Catilina in care afirma ca ”Republica nu se poate sprijini pe nimic altceva decat pe incredere, care nu poate dainui daca datornicii nu-si platesc datoriile”[4].

Insa, cel mai radical demers a fost intreprins de Iustinian, care a intervenit in favoarea debitorilor din Italia si Sicilia, prin novela intitulata Lex quae data este pro debitoribus in Italia et Sicilia, oferindu-le acestora posibilitati reale de a se elibera de plata datoriilor costisitoare pe care le contractasera in conditii deosebit de grele, atat pentru ei, cat si pentru stat.

Astfel, novela amintita supunea toate datoriile contractate unui moratoriu de cinci ani fara dobanda, iar dupa expirarea acestui termen datornicii puteau oferi creditorilor fie jumatate din capitalul datorat, fie jumatate din averea lor, combinandu-se astfel reducerea creantelor cu abandonul.

In afara de abuzurile creditorilor, un alt element comun al acestor episoade consta pe de o parte in conflictul mereu renascand dintre creditori si datornicii urmariti pana la nimicire in bunurile si persoanele lor si, pe de alta parte, in efortul legiuitorului de a restabili echilibrul si de a impiedica alcatuirea unui proletariat prea numeros si prea deznadajduit[5].

Si istoricul legiuirilor romanesti este relevant in acest domeniu:

In Cartea Romaneasca de invatatura, Indreptarea legii (1652), pedeapsa neplatii datoriilor (insolvabilitatea) era foarte grava avand uneori drept consecinta condamnarea la moarte prin spanzurare.

In Manualul de legi al lui Mihail Fotino (1765) nu se socoteste ca o incetare de plati neplata datoriei „facuta din bunul cuget si buna-credinta”.

In aceasta epoca, dispare complet constrangerea corporala. Mai mult, se prevede ca debitorii lipsiti de avere – insolvabilii – nu sunt siliti a servi pe creditorii lor pentru a se libera de datorie prin munca.

Celor bogati li se dau moratorii pe termen de 4 luni sau chiar mai mult, pentru orice motiv invocat. Celor saraci li se da termen „putin” sau deloc.

In Pandectele lui Toma Carra (1806), Indemanoasa Adunare si in Hrisoavele lui Alexandru Constantin Moruzi (1798) se interzice achitarea datoriei prin munca, prin inchirierea catre altul sau prin luarea copiilor insolvabilului ca robi ai creditorului.

Se constata ca regimul juridic aplicabil insolvabililor era mai bland decat al predecesorilor sai, dat fiind ca Moruzi a usurat mereu „situatia mizerabila” a debitorilor insolvabili, destul de multi in timpul domniei sale, cand tara era „secatuita de altfel de domni fanarioti care ii precedasera”. Se poate spune ca „a civilizat” procedura de executare silita pentru neplata datoriilor, care la data venirii lui la domnie, se rezuma doar la constrangerea corporala.

Pravilniceasca Condica Ipsilanti (1780) este prima legiuire veche romana care pe langa elemente de drept bizantin cuprinde si norme luate din obiceiul pamantului. In ceea ce priveste consecintele insolvabilitatii, se observa existenta unui fel de infamie ce-l lovea pe insolvabil.

In Codul Andronache Donici (1814) debitorul insolvent „cel ce nu are nici un chip ca sa plateasca datoria sa, nici chezas nu-si gaseste”, poate fi tinut in inchisoare maximum 30 zile. In acest caz, trebuie ca in prealabil aplicarii pedepsei inchisorii sa i se acorde „indelungata vadea”. Mai mult decat atat, se prevede ca „daca vreun creditor va voi a-si face singur dreptate si va supara familia debitorului si va face in casa lui sfada”, atunci el isi va pierde creanta sa.

Codul Calimah (1817) reglementeaza „mofluzlacul”, adica falimentul sau deconfitura, deoarece in acea perioada nu se facea deosebire intre profesiunea insolvabililor, se denumea „randuiala concursului creditorilor” si era definita ca „acea de legi regula dupa care are a se urma in pricini de falimente sau bancrute”.

Procedura propriu-zisa a acestei cai de executare silita se numea „tratarea concursului creditorilor” fiind definita ca „urmarea judecatoreasca dupa care creditorii unui falit se cheama la un loc, prin edict, spre limpezirea si dovedirea pretentiilor lor, ca dupa aceasta sa poata imparti aflata avere a falitului intre dansii dupa analogia clasificatiei”. Actul falimentului se numea „masa cridala” sau a concursului.

Publicarea edictului de deschidere a procedurii are ca efecte: lovirea debitorului de o anumita incapacitate (pierde dreptul de a-si administra averea – atat cea prezenta cat si cea viitoare); in toate pricinile in care el se infatisa ca „jaluitor”, trebuie ca in locul lui sa se prezinte curatorul pricinilor masei; pierde capacitatea de a primi; creditorii devin automat proprietarii averii debitorului.

In Legiuirea Caragea (1818) cel ce se imprumuta cu termen este obligat a plati la scadenta („la soroc”). Insa cel ce se imprumuta fara termen („fara a se pune sorocul”) este dator a plati la cerere.

Daca un debitor, dupa moratoriul de 4 luni ce i s-a acordat mai cere un soroc atunci creditori ii pot acorda aceasta pasuire cand „deopotriva sunt la numar”. In cazul in care sunt creditori care accepta acordarea unui nou moratoriu si creditori care refuza acest moratoriu, va decide majoritatea capitalului creditor. Iar daca vor fi la egalitate creditorii care accepta cu cei care refuza acordarea unui nou moratoriu („partile deopotriva si capetele”) atunci pentru „iubire de oameni” biruieste voia celor ce-i dau soroc.

Iata de ce, in privinta abuzurilor creditorilor, cunoasterea istoriei ne ofera destule avertismente, iar in prezent, la aprecierea protectiei debitorilor, atat legiuitorul cat si instantele de judecata, ar trebui sa urmeze cu mai mult discernamant invatamintele istoriei.

B. Solidarismul contractual

Contractele cu executare succesiva, mai ales cele incheiate pe o perioada lunga de timp, intra in sfera de actiune a art. 970 din C. civil, interpretat ca fundament juridic pentru principiul solidarismului contractual. Din aceasta perspectiva, esential este al. (2) al articolului mai sus mentionat, respectiv conventiile „obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, ….., da obligatiei dupa natura sa”. Textul de lege a fost interpretat in sensul consacrarii faptului ca vointa individuala, exprimata la momentul incheierii contractului, este prezumata a fi construita pe ideea de echitate, de echilibru.

Echitatea slefuieste asadar oricare dintre drepturile si obligatiile nascute din contract si creeaza, la randul ei, drepturi si obligatii partilor. Un astfel de drept (al fiecareia dintre partile contractului), este dreptul la pastrarea echilibrului contractual si are drept corespondent obligatia (de asemenea, a fiecareia dintre partile contractante) de a asigura pastrarea acestui echilibru.

De aceea, contractul este o realitate juridica ce implica, in mod esential, un parteneriat, o situatie bi-echitabila, iar contractul trebuie vazut ca un ansamblu de drepturi si obligatii astfel configurate incat asigura un castig ambelor parti (win-win situation).

Includerea echitatii in ecuatia contractuala implica, deci, in mod necesar, pentru fiecare dintre partile actului juridic dreptul la pastrarea starii de parteneriat, de bi-echitate, de echilibru contractual. Acestui drept trebuie sa ii dea substanta, in primul rand, partile contractului acceptand, pe parcursul executarii sale, suportarea egalitara a impactului situatiilor imprevizibile, ce zdruncina echilibrul initial al contractului (win-lose situation).

Respectarea dreptului la echilibru contractual al uneia dintre parti presupune acceptarea, de catre cealalta parte, a introducerii in contract a unui mecanism de reechilibrare a contractului. In absenta intelegerii partilor, ca orice drept subiectiv, dreptul la pastrarea starii de parteneriat, de bi-echitate, de echilibru contractual, intra sub protectia fortei coercitive a statului, iar echilibrul contractual poate fi restabilit prin interventia judecatorului.

Judecatorul gaseste astfel, in art. 970 alin. (2) din C. civ., temeiul interventiei in raporturile juridice dintre parti, cu deplina respectare a art. 969 din C. civ. Aceasta pentru ca, in interventia sa, judecatorul nu intreprinde nimic altceva decat sa faca sa se respecte unul dintre drepturile pe care partile insele l-au creat pentru fiecare dintre ele.

C. Protectia consumatorilor in contractele de credit

Prezenta argumentatie se fundamenteaza pe o serie de prevederi legale edictate spre a reglementa raporturi juridice stabilite intre comercianti si consumatori, in special: Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori etc., dar si alte reglementari care in prezent si-au incetat aplicabilitatea, dar care au constituit temeiul contractelor incheiate cu bancile (tempus regit actum), respectiv Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare si Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice – desemnate, in continuare, prin sintagma legislatia privind protectia consumatorilor.

Adoptarea unei legislatii specifice privind protectia consumatorilor a avut ca situatie premisa realitatea ca, la momentul incheierii contractului, indiferent de natura acestuia, consumatorul se gaseste intr-o situatie de tripla inferioritate fata de comerciant:

(i) tehnica, intrucat profesionistii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializeaza, in timp ce consumatorii le cunosc prea putin sau deloc;

(ii) economica, pentru ca profesionistii dispun in aceasta privinta de o forta economica disproportionata fata de cea a consumatorilor;

(iii) juridica, deoarece consumatorii se gasesc privati de orice posibilitate de negociere si se vad constransi sa adere la propunerile ce le sunt facute[6]. Aceasta inferioritate se concretizeaza in contractele de adeziune impuse, in cvasi-totalitatea cazurilor, consumatorilor.

Aceasta situatie – premisa explica spiritul intregii legislatii privind protectia consumatorilor care nu poate fi altul decat acela de a remedia dezechilibrul existent, prin reglementarea unor norme care contrabalanseaza raportul de putere, instaurand un dezechilibru juridic in sens contrar.

Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este in esenta sa inegalitar, el aducand importante limite libertatii comertului profesionistului care este tinut sa se supuna unor serii de constrangeri.

Aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor asupra raporturilor juridice dintre consumator si banca presupune stabilirea calitatii de consumator in persoana reclamantului, respectiv a calitatii de comerciant/agent economic (terminologia utilizata de actele normative incidente nu este unitara) in persoana bancii.

Asa cum am aratat, in ceea ce priveste calitatea de consumator a clientului, in acceptiunea legislatiei privind protectia consumatorilor, aceasta rezulta din faptul ca clientul este persoana fizica, a incheiat si a executat contractul de credit cu banca in scopuri aflate in afara activitatii comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale (fiind indeplinite, astfel cerintele impuse de pct. 13 din Anexa Legii nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, art. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

In ceea ce priveste calitatea de comerciant/agent economic a bancii, aceasta rezulta din faptul ca banca este o persoana (juridica) autorizata sa presteze un serviciu (financiar) consumatorilor (pct. 1, 7 si 43 din Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 3 din O.G. nr. 21/1992, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000).

Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intra sub incidenta legislatiei privind protectia consumatorilor atrage in sarcina comerciantului (atat in faza precontractutala, cat si in executarea contractului incheiat cu consumatorul) o serie de obligatii, printre care un loc aparte il ocupa obligatia de a se abtine de la a insera in contractele cu consumatorii clauze abuzive.

In acceptiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, clauza abuziva este acea clauza inserata in contract care, nefiind negociata direct cu consumatorul, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Conform prescriptiilor legale, pentru ca o clauza contractuala sa fie considerata abuziva, este necesar ca: a) aceasta sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul si b) aceasta sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar cerintelor bunei-credinte.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabileste ca o clauza va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autoritatii nationale pentru Protectia Consumatorilor nr. 92/2007[7] ca fiind acel tip de contract redactat in intregime sau aproape in intregime de catre operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputand modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci avand doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de catre comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei.

Cu alte cuvinte, dupa cum s-a aratat si in doctrina de specialitate[8], legislatia protectiei consumatorilor instituie o prezumtie relativa de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem in prezenta unor contracte preformulate si/sau a unor conditii generale de vanzare.

Or, clauzele ce formeaza obiectul prezentului studiu se circumscriu intocmai acestor prescriptii legale, deoarece contractele in discutie fac parte din categoria contractelor de adeziune si a conditiilor generale de vanzare, fiind preformulate si bazate pe principiul „take it or leave it”.

Trebuie subliniat in acest context faptul ca, in materia protectiei consumatorilor, principiul autonomiei de vointa (art. 969 C.civ.) este aplicat in mod diferit, idea ca incheierea si continutul contractului este rezultatul vointei partilor fiind des contrazisa de realitatile sociale[9].

Asa cum a subliniat literatura juridica franceza relativ recenta, “cei presati de nevoi sunt obligati sa vrea, iar cei care sunt mai puternici sunt liberi sa le-o impuna. Secolul al XIX-lea – pentru a nu urca mai sus in istorie – a aratat la ce stadiu de mizerie si de exploatare poate conduce libertatea contractuala”[10].

Cea de-a doua conditie pentru calificarea unei clauze ca fiind abuziva se refera la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnarii contractului, clauze care ii creeaza un avantaj in detrimentul consumatorului.

Principiul bunei-credinte a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE si desemneaza respectul reciproc al partilor contractante, adoptarea unui comportament onest si rezonabil care sa aiba in vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentand chiar o abordare obiectiva a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru in puterea de negociere a partilor.

Potrivit jurisprudentei constante a CJCE, sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora[11].

Avand in vedere o asemenea situatie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede ca clauzele abuzive nu creeaza obligatii pentru consumator.

Astfel cum rezulta din jurisprudenta, este vorba despre o dispozitie imperativa care urmareste sa substituie echilibrului formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligatiile cocontractantilor un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre aceste parti.[12]

Pentru a asigura protectia urmarita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor la contract.[13]

In lumina acestor principii, Curtea a hotarat ca instanta nationala este obligata sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale[14].

Posibilitatea instantei de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezinta un mijloc adecvat atat pentru a atinge rezultatul prevazut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul ca respectivele clauze abuzive sa nu creeze obligatii pentru un consumator individual, cat si pentru a contribui la realizarea obiectivului prevazut la articolul 7 din aceasta directiva, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la incetarea folosirii clauzelor abuzive in contractele incheiate de un comerciant cu consumatorii.[15]

D. Jurisprudenta CEJ relativa la clauzele abuzive in contractele de consum 

In conformitate cu dispozitiile art. 148 alin.2 din Constitutia Romaniei, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne.

Conform dispozitiilor tratatelor constitutive ale UE si Tratatului de aderare a Romaniei la UE, jurisprudenta Curtilor Europene de Justitie, data in aplicarea reglementarilor comunitare europene, au caracter obligatoriu.

Asadar, jurisprudenta CEJ, inclusiv cea indicata mai jos, are caracter obligatoriu in dreptul intern si inlatura de la aplicare orice alte dispozitii contrare din dreptul intern.

a. Decizia Curtii Europene de Justitie, cauza Elisa María Mostaza Claro vs Centro Móvil Milenium SL, Cauza C-168/05[16] :

“36. Importanta protectiei consumatorului a determinat in mod particular legislatia comunitara sa prevada, in art.6 paragraf.1 al Directivei, ca clauzele abuzive cuprinse intr-un contract incheiat intre un consumator si un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator [n.n., Gh. P.]. Aceasta este o dispozitie imperativa care, avand in vedere pozitia de inferioritate a unei parti a contractului, este menita sa inlocuiasca echilibrul formal pe care contractul il stabileste intre drepturile si obligatiile partilor contractante si are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabileste egalitatea intre parti.

37. Mai mult, directiva, al carei scop este acela de a consolida protectia consumatorului, constituie, potrivit art.3 paragraf.1 lit.t din Tratatul Comunitatilor Europene, o masura indispensabila pentru indeplinirea sarcinilor incredintate Comunitatilor Europene si, in particular, pentru ridicarea standardului de viata si a conditiilor de viata pe tot teritoriul acestora (a se vedea, prin analogie, art.81 TCE, Eco Swiss, paragraph 36).

38. Natura si importanta interesului public pe care se bazeaza protectia conferita de directiva consumatorului justifica, mai mult, ca instanta nationala sa fie obligata sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensand in felul acesta dezechilibrul care exista intre consumator si profesionist, vanzator sau furnizor.”

b. In cauzele Océano Grupo Editorial SA vs Roció Murciano Quintero (C-240/98), Salvat Editores SA vs José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José Luis Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) si Emilio Viñas Feliú (C-244/98)[17], instanta europeana a subliniat urmaroarele:

“27. Asa cum a observat si Avocatul general in opinia sa, sistemul de protectie oferit de directiva raspunde ideii potrivit careia situatia inegala intre consumator si profesionist nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor din contract. Este motivul pentru care art.7 din directiva, care, la paragraful 1, impune statelor membre sa implementeze masurile necesare, adecvate si eficiente pentru a determina incetarea utilizarii clauzelor abuzive, precizeaza totodata in paragraful 2 ca masurile trebuie sa cuprinda, printre altele, permisiunea acordata asociatiilor consumatorilor de o instanta de judecata pentru a aprecia daca unele clauze redactate cu caracter general sunt abuzive si pentru a obtine, daca este cazul, interzicerea lor, chiar si atunci cand acele clauze nu au fost utilizate in cadrul unor contracte determinate.

28.(…) Competenta instantelor de judecata de a examina, chiar din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze, constituie un mijloc corespunzator, pe de o parte, atingerii rezultatului urmarit de art.6 al Directivei, anume preventia fata de situatiile in care consumatorii individuali ar fi obligati sa respecte o clauza abuziva, iar pe de alta parte, atingerii obiectivului vizat de art.7, din moment ce insasi analiza instantei poate avea efect disuasiv si poate contribui la prevenirea utilizarii de clauze abuzive in contractele incheiate de profesionisti cu consumatorii.”

“26. Avocatul general apreciaza ca a recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele.”

c. CEJ a recunoscut consumatorului, in cauza Cofidis[18], dreptul la protectia reglementata de legislatia europeana si in situatiile in care acesta, din diferite ratiuni, nu a semnalat caracterul abuziv al clauzelor:

“34 Protectia pe care directiva o confera consumatorilor se aplica si cazurilor in care consumatorul, care a incheiat cu profesionistul un contract ce contine clauze abuzive esueaza in a remarca natura abuziva a clauzelor, fie pentru ca nu este constient de drepturile sale, fie pentru ca a fost obligat sa le aplice avand in vedere costurile sau procedurile judiciare pe care acestea le-ar fi presupus.”

d. In cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid[19], consfinteste dreptul statelor de a aplica o protectie mai mare consumatorilor decat minimul stabilit de directiva, si permite instantelor nationale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil. Astfel, curtea a statuat ca:

“28 Cu toate acestea, astfel cum prevede in mod expres al doisprezecelea considerent al sau, directiva nu a realizat decat o armonizare partiala si minimala a legislatiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscand totodata statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protectie decat cel pe care aceasta il prevede.

29 Astfel, articolul 8 din directiva prevede in mod expres posibilitatea statelor membre de a „adopta sau [de a] mentine cele mai stricte dispozitii compatibile cu tratatul in domeniul reglementat de […] directiva, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protectie”.

40 […] statele membre nu pot fi impiedicate sa mentina sau sa adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directiva, inclusiv articolul 4 alineatul (2) din aceasta, norme mai stricte decat cele prevazute de directiva, cu conditia ca acestea sa asigure consumatorilor un nivel de protectie mai ridicat.

44 […] articolul 4 alineatul (2) si articolul 8 din directiva trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari nationale […] care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.”

Rezulta fara dubiu din aceste argumente, dar si din cele dezvoltate in articolele ce vor urma, faptul ca vointa consumatorilor este grav viciata la incheierea unor astfel de conventii de credit.

[1] Francisc Deak, Corneliu Barsan, Gheorghe Beleiu si colectivul, Institutii de drept civil. Curs selectiv pentru licenta 1999-2000, Edit Press Mihaela, Bucuresti, 1999, pag. 33: ”in situatia in care o parte profita de starea de nevoie ori de nestiinta sau ignoranta in care se gasea cealalta parte in momentul incheierii actului, …, acesta este lovit de nulitate absoluta pentru cauza imorala. ”

[2] Pentru o prezentare impresionanta a reglementarii datoriilor private in antichitate a se vedea Gheorghe I. Bratianu, Studii bizantine de istorie economica si sociala, Polirom, Iasi, 2003, pag. 63-72.

[3] Gheorghe I. Bratianu, op. cit., pag. 65: ”Solon insusi a ridicat pietrele de hotar asezate de creditori pe pamanturile ipotecate si a desfiintat sclavia datornicului…, masura de constrangere care ii obligase pe multi cetateni sa caute libertatea dincolo de granite.”

[4] De mentionat ca, totusi, Cicero era de acord cu usurarea situatiei datornicilor, dar nu prin solutia radicala a stergerii datoriilor, deoarece: ”Radicalismul acestei idei nu aduce decat o usurare trecatoare, dar ucide creditul…”, citat in Gheorghe I. Bratianu, op. cit., pag. 69.

[5] Gheorghe I. Bratianu, op. cit., pag. 65.

[6] Gh. Stancu, Particularitatile raporturilor contractuale, in cadrul dreptului consumului, Dreptul nr. 2/2009, p. 28. (anexa 7)

[7] Publicat in M.Of nr. 128/2007

[8] Camelia Toader, Andreea Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeana: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, OG nr. 87/2000 privind raspunderea producatorilor si OUG 130/2000 privind contractele la distanta, RDC nr. 3/2001 p. 76. (Anexa 4)

[9] A se vedea Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. A a IX-a, Hamangiu 2008, p.18

[10] A se vedea B. Starck, Droit civil. Obligations. Contrat, ed. A III-a, Litec Paris, 1989, p.8

[11] Hotararea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Rec, p. 1-4941, punctual 25, precum si Hotararea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec, p. 1-10421, punctul 25

[12] Hotararea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 36, si Hotararea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. 1-4713, punctul 25.

[13] Hotararea Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, punctul 27, Hotararea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 26, precum si Hotararea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 31

[14] Hotararea Asturcom Telecomunicaciones, citata anterior, punctul 32

[15] Hotararea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C-473/00, Rec, p. 1-10875, punctual 32, si Hotararea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 27.

[16] Hotararea Curtii (camera intai) din data de 26 octombrie 2006, in cauza Elisa María Mostaza Claro impotriva Centro Móvil Milenium SL, Cerere avand ca obiect pronuntarea unei hotarari preliminare: Audiencia Provincial de Madrid - Spania. Cu privire la Directiva 93/13/CEE, Cauza C-168/05, culegerea de jurisprudenta a Curtii Europene a Justitiei 2006 pagina I-10421.

A se vedea si Directiva 93/13/CEE.

[17] Hotararea Curtii din data de 27 iunie 2000. A se vedea si cererea avand ca obiect pronuntarea unei hotarari preliminare: Juzgado de Primera Instancia nº 35 de Barcelona – Spania, cu privire la Directiva 93/13/CEE, Cauze conexate C-240/98 pana la C-244/98, Culegerea de jurisprudenta a Curtii Europene a Justitiei 2000, pagina I-04941.

[18] Hotararea in cauza Cofidis SA si Jean-Louis Fredout, Cauza C-473/00, hotararea Curtii, a 5a Camera, 21 noiembrie 2002, paragraful 34.

[19] Hotararea Curtii, Camera intai, 3 iunie 2010, Cauza C?484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid impotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29, 40, 44

Piperea si Asociatii

Sursa: PipereaLaw.ro