Clauze abuzive privind comisioanele

Despre clauzele abuzive din contractele de credit bancar

IV. Clauze abuzive privind comisioanele

1. De regula, aceste clauze sunt cuprinse in contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat.

Totodata, ele creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar cerintelor bunei-credinte.

Din aceste motive, precum si pentru argumentele care vor fi dezvoltate in cele ce urmeaza, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmand a fi eliminate din contracte.

Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze si lipsa bunei-credinte a bancii trebuie analizate in functie de justetea acestui comision fata de costurile suportate de banca in legatura cu activitatea sa de acordare a creditului.

O astfel de justificare nu exista, acest comision nereprezentand altceva decat o dobanda mascata care, pe langa faptul ca lezeaza interesele economice ale clientilor, aduce atingere si mediului concurential bancar, dezavantajand bancile concurente prin prezentarea unor dobanzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda sub denumirea de comision.

Aceasta disimulare a dobanzii echivaleaza cu un dol.

In plus, trebuie subliniat faptul ca acest comision este prohibit in mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „In sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii documentatiei de credit si constituirii ipotecii si garantiilor aferente”.

Art. 9 din aceeasi Lege enumera clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar.

Prin urmare, orice alt cost pus in sarcina clientilor, inclusiv comisionul de acordare/comisionul de gestiune, este interzis in mod expres de legislatia in vigoare.

2. Clauzele care reglementeaza plata unui comision de administrare calculat la valoarea initiala a creditului sunt abuzive.

Observatiile privind cuprinderea acestor clauze in contracte preformulate, crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor si nulitatea absoluta a acestor clauze abuzive sunt valabile si in aceasta ipoteza.

Acest comision, calculat si perceput lunar, disimuleaza, de fapt, un procent consistent de dobanda, marind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creand bancii un avantaj concurential contrar uzantelor cinstite fata de celelalte banci.

Acest comision nu reprezinta altceva decat o dobanda mascata care, pe langa faptul ca lezeaza interesele economice ale clientilor, aduce atingere si mediului concurential al bancii, dezavantajand bancile concurente prin prezentarea unor dobanzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobanzii echivaleaza cu un dol.

In mod evident, o dobanda (aparent) redusa a atras mai multi clienti si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obtine banca respectiva in conditiile in care ar fi aratat in mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au facut o mare parte din bancile concurente illo temporis).

A se observa, in plus, ca acest comision este calculat si perceput la valoarea initiala a creditului, si nu la soldul acestuia, ceea ce va face, in cazul creditelor ipotecare, acordate pe mai mult de 25 de ani, ca dobanda (aplicata la soldul creditului) sa ajunga sa fie chiar mai mica decat comisionul (care se va aplica la suma initiala imprumutata, indiferent de valoarea din credit rambursata deja la un moment dat).

Disimularea unei parti a dobanzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabila a relei credinte a bancii care percepe un astfel de comision, intrucat, pe de o parte, reprezinta o modalitate de inducere in eroare a clientilor, prin prezentarea de dobanzi avantajoase in raport cu ofertele altor banci care actionau pe aceeasi piata relevanta cu banca respectiva (dar care, in realitate, datorita adaugarii la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atat de avantajoase) si, pe de alta parte, reprezinta o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzantelor cinstite ale comerciantilor.

In baza celor invederate, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementeaza plata unui comision de administrare calculat la valoarea initiala a creditului.

3. Clauzele care reglementeaza plata unui comision de urmarire riscuri calculat la valoarea initiala a creditului sunt abuzive. 

Conform clauzelor contractuale impuse de anumite banci, clientii sunt obligati ca lunar, odata cu achitarea ratei din credit, sa achite si un comision de urmarire riscuri, intr-un cuantum calculat din valoarea initiala a creditului.

De exemplu, un comision lunar de 0,35% reprezinta un comision anual de 4,2%, ceea ce reprezinta uneori un cost mai mare chiar decat costul cu dobanda.

Este evident ca ne aflam in prezenta unui alt tip de dobanda mascata, disimulata sub denumirea de comision.

De aceea, toate argumentele relative la comisionul de administrare sunt valabile, mutatis mutandis, si in cazul acestui tip de comision.

Dezechilibrul pe care-l genereaza aceste clauze este dat de faptul ca acest comision nu reprezinta un cost actual al creditului ci, in cel mai rau caz, reprezinta o asigurare pe care banca si-o ia - avant la lettre - impotriva riscului intrarii consumatorului in incapacitate de plata.

Prin urmare, acest cost este unul eventual si nu unul actual (cert).

Cu toata aceasta incertitudine, banca il incaseaza lunar si nu il returneaza consumatorului bun-platnic dupa unul sau mai multi ani de derulare a contractului fara incidente de plata.

In situatia in care consumatorul isi indeplineste intocmai obligatiile de plata, in favoarea bancii va opera o imbogatire fara justa cauza, in defavoarea clientilor care, cu toate ca si-ar fi indeplinit obligatiile contractuale, vor fi platit lunar un comision de urmarire a riscului, fara ca riscul sa se fi materializat.

Comportamentul contractual al imprumutatului nu este cunoscut de la inceput de catre banca, astfel ca, a incasa un comision de la o persoana care, verificata fiind in evidentele incidentelor de plati, nu a ridicat si nu ridica nici o suspiciune cu privire la seriozitatea si bonitatea sa, nici la incheierea, nici cu ocazia executarii contractului, reprezinta un abuz din partea bancii.

Oricum, contra riscului de neplata banca isi iau garantii reale sau personale si il determina pe client sa incheie polite de asigurare a riscului de neplata.

Mai mult, banca isi asigura in toate contractele o serie de mecanisme de protectie impotriva riscului de neplata, ceea ce demonstreaza odata in plus ca acest comision de risc este abuziv.

Astfel, riscul deprecierii garantiilor si al neincasarii valorii in cazul vanzarii este de asemenea suportat de catre imprumutat, care va raspunde cu toate bunurile sale.

Dreptul bancii de a-si recupera creanta nu se limiteaza la urmarirea garantiilor, ci se intinde asupra tuturor bunurilor prezente si viitoare, iar deprecierea garantiei afecteaza exclusiv patrimoniul imprumutatului.

In plus, bunurile sunt asigurate, iar banca impune intotdeauna societatea de asigurari, iar riscul de a nu-si incasa despagubirea de la asigurator, practic, este inexistent.

Nu in ultimul rand, banca si-a mai creat inca un instrument de asigurare impotriva riscului de neplata, prin obligarea imprumutatului de a aduce si garantii personale (codebitori, fideiusori).

Toate aceste garantii pe care le are banca impotriva riscului de neplata reprezinta argumente solide in sprijinul celor afirmate mai sus, in sensul ca prevederile contractuale ce reglementeaza comisionul de urmarire riscuri sunt in fapt clauze contractuale abuzive ce sunt lovite de nulitate absoluta.

Riscul de piata trebuie sa fie asumat in egala masura de ambele parti, atat de banca, care este jucator profesionist, cat si de consumator.

Comisionul de urmarire a riscului este perceput de banca pentru a-si acoperi propriul risc. Asadar, pe langa faptul ca un consumator trebuie sa suporte propriul risc (deteriorarea cursului de schimb, diminuarea veniturilor etc.), este obligat prin aceste clauze abuzive sa suporte si riscul bancii.

Disproportia dintre drepturile si obligatiile contractuale ale partilor este cu usurinta demonstrata intrucat, pana la acest moment, consumatorii au suportat, pe de o parte, cresterea ratei lunare datorita devalorizarii leului, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adapost de orice risc, inclusiv de riscul probabil in situatia inversa, in care cursul ar fi evoluat in sensul aprecierii monedei nationale.

Aceasta situatie demonstreaza fara echivoc ca toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de urmarire a riscului sunt clauze abuzive datorita dezechilibrului contractual pe care il genereaza, prin transferul tuturor riscurilor in sarcina consumatorilor.

Trebuie subliniat ca art. 44 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede ca imprumutatorii sunt obligati sa informeze clientii prin mentionarea posibilitatii modificarii, in sensul majorarii, a sumelor datorate, in cazul materializarii riscului valutar, a riscului de rata a dobanzii ori in cazul cresterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevazute in contract.

In primul rand, trebuie observat ca Regulamentul vorbeste despre materializarea riscului, in defavoarea imprumutatului, ceea ce exclude din start idea ca ar fi permisa incasarea de catre banca in cazul opus, a unor sume care sa ii acopere propriul risc.

Textul Regulamentului impune bancii obligatia informarii fiecarui client in parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispozitii contractuale) cu privire la posibilitatea majorarii sumelor pe care le va datora in temeiul contractului de credit, majorare determinata de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobanzii (in cazul in care acestea se produc in defavoarea imprumutatilor) sau (ii) cresterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevazute in contract.

La randul sau, art. 41 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune institutiilor de credit, tot in scopul diminuarii riscului “sa isi organizeze activitatea de creditare astfel incat sa asigure separarea clara si efectiva a functiei de promovare si vanzare a produselor de creditare de functia de analiza a riscului de credit si monitorizare a expunerii.”

Anumite banci, in loc sa isi indeplineasca obligatiile impuse de reglementarile in vigoare si sa isi stabileasca criterii concrete si reale de determinate a categoriilor de clientela pe categorii de risc si sa faca diferentierea produselor de creditare in functie de aceste criterii, a ales varianta abuziva, mult mai costisitoare pentru imprumutatii bun-platnici, pe baza careia, prin achitarea acestui comision de risc, isi acopera in realitate pierderile rezultate din nerambursarea creditelor de catre alti clienti, transferand, astfel, consecintele pierderilor cauzate de creditele sale neperformante asupra clientilor bun-platnici.

Mai mult, prin perceperea acestor comisioane, banca realizeaza castiguri imense, deoarece creditele neperformante nu sunt atat de mari incat sa compenseze cu valoarea totala a comisioanelor de risc.

Pentru a conchide trebuie retinut ca pentru neperformanta Bancii nu sufera si nu pierde banca, ci sufera si pierd clientii bancii bun-platnici.

Cu privire la caracterul abuziv al comisionului de risc s-au pronuntat in repetate randuri instantele de judecata, constatandu-se cu putere de lucru judecat caracterul abuziv si implicit nulitatea clauzelor care permit perceperea acestuia[1].

Fata de cele precizate, solicitam onoratei instante constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementeaza plata unui comision de urmarire.

4. Clauzele cu privire la alte comisioane percepute in mod abuziv

Potrivit art. 36 din OUG nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursare anticipata, costuri aferente asigurarilor, penalitati, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor. Acest text legal nu lasa loc de interpretari.

Comisioanele mentionate mai sus nu se incadreaza in textul de lege, astfel ca se impune inlaturarea clauzelor care le prevad.

In subsidiar, in cazul in care nu se poate constata inlaturarea acestor clauze ca urmare a aparitiei OUG 50/2010, se poate solicita constatarea caracterului abuziv a acestor clauze, fata de legislatia protectiei consumatorului anterioara.

Clauzele mentionate reglementeaza diverse tipuri de comisioane percepute de banca, o parte din acestea fiind stabilite in conditiile speciale, alta parte in conditiile generale ale conventiei. Prezentarea costurilor bancii in acest mod este cel putin confuza pentru consumatori, care, atunci cand doresc obtinerea unui credit isi directioneaza atentia asupra dobanzii, cost care ar trebui sa fie cel principal si care diferentiaza ofertele de creditare din piata bancara.

Consideram ca mentionarea unui numar excesiv de comisioane incalca dreptul consumatorilor la o informare precisa si corecta, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului (coroborat si cu calculul gresit al DAE, care nu includea toate costurile creditului), fiind, totodata, si o practica comerciala incorecta, care are drept scop si ca efect deformarea substantiala a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definitiei reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii, deformarea substantiala a comportamentului economic al consumatorilor reprezinta folosirea unei practici comerciale ce afecteaza considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in cunostinta de cauza, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art. 6 lit. d) din acelasi act normativ prevede ca o practica comerciala este incorecta si este considerata o actiune inselatoare daca ea contine informatii false (precum calculul dobanzii anuale efective fara sa tina seama de toate costurile creditului) sau, in orice situatie, induce in eroare sau este susceptibila sa induca in eroare consumatorul mediu, astfel incat il determina sa ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la pret sau la modul de calcul al acestuia.

Prin impiedicarea consumatorului sa aprecieze costurile creditului, clauzele sus-mentionate se incadreaza in articolele de lege precitate, in consecinta, trebuie sanctionate ca atare cu nulitatea.

[1] Dosar 18057/233/2009, Jud. Galati; Dosar 18057/23372009, Jud. Galati; sent. civ. 5960/23.06.2009, Jud. sect.2 Bucuresti, s. civ.; sent. civ. 6247/26.06.2009, Jud. sect.2 Bucuresti, s. civ.; sent. civ. 9941/16.12.2009, Jud. sect.2 Bucuresti, s. civ.; dec.civ. 2928/12.10.2009, L.C.Stoica, Imprumutul, comodatul si creditul bancar. Practica judiciara, Ed. Hamangiu, p. 135 si 144

Piperea si Asociatii

Sursa: PipereaLaw.ro