Gheorghe Piperea: Cat de onest fac bani bancile in Romania
Managerii celor mai mari banci din Romania se lauda nu cu limitarea pierderilor (clamata in toamna, pentru a determina abrogarea Ordonantei creditelor de consum), ci cu profituri mai mari decit in 2009. „Expati” (ca sa ma exprim in limbaj corporatist) care la ei in tara nu depaseau nivelul midle-managementului, in Romania cistiga peste 2 milioane de euro pe an din salarii (nu se stie cit cistiga din bonusuri; probabil inca pe atit). Si, pentru a-si proteja stilul ilegal si imoral de business, isi externalizeaza asistenta juridica unor mari case de avocatura, pe alte milioane de euro.
Pai, criza ca aceasta sa tot avem, ca iata ce profitabila e! Pentru corporatii, desigur. Mai ales ca, daca organisme internationale te sanctioneaza, nu-i bai, ca poti sa iti exporti business-ul ilegal in alte tari, ca doar globalizarea nu e pentru catei, ci pentru lei, tigri si elefanti.
In perioada 2002-2009, pe rind, CE, Tribunalul de prima instanta si CEJ (actualmente, Curtea de Justitie a Uniunii Europene) au sanctionat un numar de 8 banci dintr-o tara membra a Uniunii Europene pentru practici de tip cartelar, anti-concurentiale si anti-drepturi ale consumatorilor de produse bancare. Speta – denumita Clubul Lombard – s-a finalizat in septembrie 2009, cind recursul celor 8 banci santionate a fost respins. Trei dintre aceste banci – care activeaza prin subsidiarele lor si in Romania – au fost sanctionate cu amenzi de 30 de milioane euro (primele doua, in ordinea marimii) si, respectiv, 8 milioane (a patra ca marime). Mai mult, acestor banci li s-a interzis inca din 2002 sa mai practice stilul de business considerat ilegal de CE : e vorba de fixarea unui nivel minim al dobinzii, in functie de indicii de referinta interna ai bancilor si de fixarea unor comisioane de risc sau de administrare care sa acopere ceea ce nu se putea acoperi, ca profit, din dodinda.
Vi se par cunoscute cele doua notiuni? Vi se pare cunoscuta practica? Daca nu, va reamintesc eu : sunt exact cele doua tipuri de clauze abuzive pe care le contest eu in procesele colective contra bancilor, din care cele trei banci de care vorbim au facut in anii anteriori profituri si de 85% pe an si mai fac, iata, profit si in anul 2010. Vorbim, totusi, despre banci care, la ele acasa (si, de altfel, oriunde pe teritoriul UE), nu mai pot face acest tip de afacere, dar l-au exportat in Romania, unde nimeni nu le-a deranjat pina in 2010 si fac profituri uriase pagubind consumatorii si concurentii. Reamintesc faptul ca Romania este, totusi, membra a UE din 1 ian 2007, iar decizia CE din 2002 (confirmata de CJUE in sept 2009) este valabila si in Romania. Asadar, nici in Romania acest gen de business de retail bazat pe clauze abuzive, practicate in stil cartelar de cele trei banci, nu mai este permis. Poate de aceea Consiliul Concurentei a declansat ancheta contra unui numar de 14 banci (la loc de cinste, desigur, aflindu-se cele trei banci de care vorbim) pentru acord cartelar. Si, poate de aceea s-au declansat in 2010 miile de procese, individuale sau colective, contra acestor banci, pentru constatarea clauzelor abuzive in contractele cu consumatorii.
Practic, nu exista instanta din tara care sa nu fi sanctionat cu nulitatea absoluta clauzele abuzive relative la dobinda calculata pe baza indicelui de referinta interna a bancii (asa-numita Prime Rate) sau la comisionul de risc (gestiune, administrare, cartografie etc).
Una dintre cele mai recente este Decizia nr. 2/2011 a Curtii de Apel Bacau din 13 ianuarie 2011.
Multe din argumentele mele privitoare la clauzele abuzive se regasesc in aceasta decizie. Unele argumente ale instantei sunt inedite, dar cu atit mai importante cu cit ele apar intr-o decizie definitiva. Cred ca este interesant de vazut si comentat argumentatia instantei, pentru ca sistemul judiciar ne spune pe sleau cit de „onest” si cit de „legal” se fac bani pe seama consumatorilor in Romania si cit de mult „merita” aceste banci protectia Statului roman.
Rezerva minima obligatorie a scazut constant din 2007 pina in prezent, de la 40%, la 0 in 2001 (e cazul pasivelor cu valoare reziduala mai mare de 2 ani; contractele de credit de retail sunt inchdieate pe termen lung, deci cam toate sunt cu scdenta mai mare de 2 ani); datorita scaderii dobinzii de politica monetara de catre BNR, in mod constant au scazut si dobinzile la depozitele constituite in moneda euro sau in lei pe care banca trebuie sa le plateasca deponentilor; la inceputul anului 2009, dobinda la aceste depozite era de 7% la depozitele in euro; in acest moment, dobinda nu depaseste 3,5%.
Nu o spun eu, ci Curtea de Apel Bacau, in decizia – definitiva – din 13 ianuarie 2011 : daca dobinda la depozite (pretul platit de banca pentru a se finanta din economiile populatiei) a scazut in ritm constant pe toata perioada crizei, dobinda la creditele de consum a crescut in mod invariabil, pe baza simplei notificari a bancii de majorare a indicelui de referinta interna si a comisionelor. Tot Curtea de Apel Bacau ne spune ca si in cazul finantarii bancii din surse externe situatia sa pe timp de criza s-a imbunatatit net si constant, caci Euribor, spre exemplu, a scazut intre ian 2009 si ian 2011 de la 5% la 0,3-1,6%. In acelasi timp, in mod constant si in valori nete, dobinzile si comisioanele percepute la creditele de consum de catre banci au crescut invariabil. Si atunci, cum sa nu faci profit? Si un mecanic de locomotiva, in locul managerului de banca expat care incaseaza salarii si bonusuri de milioane de euro anual, ar fi facut profit in aceste conditii!
Mai ales ca Statul roman si BNR le-au stat alaturi bancilor in toata aceasta perioada.
Ce este rezerva minima obligatorie? Exact suma minima pe care ar trebui sa o aiba banca si sa o pastreze la BNR pentru acoperirea (finantarea din surse proprii) a creditelor in derulare. Trebuie stiut ca bancile dau credite de peste 80 de mld euro in Romania, desi capitalul social minim (adica expunerea la risc a actionarilor) al fiecareia dintre cele 40 de banci din Romania este de doar 8 mil. euro. De asemenea, trebuie stiut ca BNR a putut reduce rezerva minima obligatorie intr-o asemenea masura (de la 40% la 0) si dobinda de politica monetara (de la 12-14% in 2007, la 2,5%-6% in 2010) doar pentru ca Romania a accesat imprumtul de 20 mld euro de la FMI + CE, din care jumatate (10 mld euro) s-au utilizat pentru rezerva valutara, contituita la BNR si pe baza careia BNR a putut reduce presiunea rezervei minime obligatorii si dobinda de politica monetara si a putut mentine un curs valutar (nerealist catre fals) care sustine bancile fata de riscul tot mai mare de credite neperformante in euro. Cele mai multe si mai costisitoare pentru populatie sunt, in aceasta perioada de criza, creditele in euro sau denominate in euro. Cei care nu mai pot plati datoria catre banci reprezinta un cost suplimentar, care diminueaza serios profiturile acestora, pentru ca, pentru fiecare credit neperformant, bancile trebuie sa constituie provizioane de 100% din valoarea finantarii. Cu cit numarul celor care ajung in situatie de neexecutare – default, in limbajul corporatist bancar – este mai mic, cu atit provizioanele totale sunt mai mici. Sustinind un curs leu-euro fix si la un nivel redus, reducind dobinzile de politica monetara si rezervele minime obligatorii si andosind (girind) practicarea ilegalului comision de risc sau de administrare platibil lunar de catre clientul de retail, BNR permite bancilor sa treaca mai usor prin criza.
Asadar, e falsa afirmatia ca Statul roman nu a ajutat bancile sa se salveze de la falimente. E adevarat cu nu a fost salvata de la faliment o banca anume, ci oricare dintre ele, prin masurile de favoare pentru intregul sistem bancar. Si nimeni nu poate spune in mod serios ca toate bancile noastre sunt sanatoase (caci, cel putin 6 banci sunt inca din 2008 in colaps) si nici foarte respectuoase cu legea romana (caci multe banci au fost sanctionate de autoritatile administrative din domeniul protectiei consumatorului sau al concurentei, precum si de sistemul judiciar, fie pentru clauze abuzive, fie pentru acorduri cartelare).
Interesante sunt argumentele Curtii de Apel Bacau care constata caracterul abuziv al dobinzii calculate in functie de indicele de referinta interna a bancii si al comisionului de risc (denumit in unele contracte comision de administrare). Dar si mai interesante sunt argumentele cu care Curtea combate apararile arogante si naive ale bancii.
Ca de obicei, banca argumenteaza ca a anula clauzele contractuale vizate de reclamant ar insemna un precedent judiciar „extrem de periculos”, de natura sa destabilizeze sistemul bancar (?!!!), prin pierderi financiare considerabile. Ca si cind o ilegalitate merita protejata pentru ca banca face parte dintr-un sistem financiar si ca si cind toata lumea ar trebui sa concure la pastrarea profitabilitatii acestui sistem, vinovat de criza in care se chinuie intreaga lume, iar sefii sistemului (pe aceeasi pozitie si in debutul crizei, dar si in toiul sau) n-ar avea nimic ce sa-si reproseze.
Ca de obicei, banca argumenteaza ca structura ratei de referinta variabila este corect calculata, ea continind mediile indicatorilor de pe piata monetara, prima de lichiditate (?!!) si costul aferent rezervei minime obligatorii (ajunsa la 0 in prezent, pentru creditele in sold care sunt mai departe de 2 ani de scadenta). Asta in conditiile in care, in urma cu citeva zile, o banca mare din sistem recunostea ca acest indice nu este transparent, propunind milioanelor de clienti ai sai sa vina din nou la banca si sa semneze pentru un nou mod de calcul care sa tina cont, de data aceasta, de un indice public transparent. Si, de altfel, Curtea de Apel a constatat ca, de fapt, contractul de credit (un contract, atentie, redactat a priori chiar de banca) nu stipuleaza deloc ca in dobinda variabila sunt incluse costurile de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii.
Si, in fine, ca de obicei, banca formuleaza intrebari pentru interpretarea dreptului comunitar, in speranta ca tribunalul sau curtea se vor lasa convinse sa suspende cauza si sa o trimita la CJUE (unde sa ramina, eventual, 1-2 ani, pina cind se stinge „incendiul”). Dar instantele, ca cea de la Bacau, nu au „marsat” la aceasta manevra, respingind cererile de suspendare, mai ales pentru motivul evident ca actiunea pentru anularea clauzelor abuzive nu se bazeaza pe dreptul comunitar, ci pe dreptul intern.
Cred ca sunt interesante citeva spicuiri din decizia Curtii de Apel Bacau.
- Conventiile au putere de lege intre partile contractante, insa numai daca sunt legal facute;
- In cazul contractelor de adeziune, care sunt preformulate, „profitarea de situatia grea a unui consumator este considerata ca o cauza imorala (ilicita)”;
- Obligatiile nu pot cuprinde altceva decit ceea ce e rezonabil ca partile au putut prevedea, regula ce se aplica cu mai mare rigurozitate in contractul de adeziune, care este ne-negociabil;
- Imprumutatul nu stia si nici nu putea sa stie in mod rezonabil decit faptul ca dobinda curenta este variabila in functie de indicii publici (Euribor, Libor, Robor), nu si ca dobinda ar cuprinde si alte elemente nespecificate clar in contract; confuzia apartine bancii si, in consecinta, trebuie sa ii fie imputabila bancii, si nu imprumutatului;
- Buna-credinta a bancii impunea redactarea clara a clauzelor contractuale, aceasta actionind in contract in calitate de profesionist; in schimb, banca a dorit incheierea a cit mai multe contracte de credit de consum, in detrimentul concurentei, profitind de aceasta ambiguitate pentru a capta citi mai multi clienti, indusi in eroare, prin reclame inselatoare, asupra asa-zisului cost mai redus al creditului vindut de banca raportat la produsele concurentilor;
- Banca nu explica de ce, in conditiile in care Euribor a scazut constant, dobinda a crescut constant; practic, banca a interpretat si transformat cuvintul „variabil” in crestere invariabila a dobinzii;
- Riscurile pe care banca si le asuma prin incheierea altor contracte nu pot fi transferate, fara incalcarea principiului relativitatii efectelor contractelor, asupra imprumutatului; profitul bancii trebuie raportat numai la conventia si la garantiile pentru care a semnat imprumutatul, caci acesta nu se poate plinge, spre exemplu, ca preturile s-au marit, ca este in somaj, ca investitia sa nu merge asa cum a preconizat etc pentru a cere si obtine o reducere a dobinzii, astfel ca „nici banca nu trebuie si mai ales nu poate transfera costurile altor credite pe seama imprumutatului”;
- Gestiunea patrimoniului bancii nu intereseaza si nici nu poate interesa intinderea obligatiei de plata a imprumutatului, neputind fi tratata o institutie bancara dupa alte principii sau ratiuni ce exced principiului constitutional al egalitatii in drepturi (de genul : nimeni nu doreste falimentul bancii, vor fi urmari foarte grave pentru sistemul bancar in intregul sau etc);
- Ilegalitatea perceperii unei dobinzi peste nivelul ce rezulta din interpretarea contractului nu poate fi acoperita pe motivul ca s-ar inregistra pierderi pentru banca, intrucit profitul trebuie sa fie intotdeauna licit; cistigul sau beneficiul ce nu are la baza legea „nu poate fi dobindit si ramas cistigat celui care a profitat de el”;
- Nu exista vreo prevedere legala care sa dea dreptul la un tratament preferential pentru banca in detrimentul clientilor sai, pe motivul ca banca (si sistemul bancar) sunt de preferat sa supravietuiasca unei crize economice, in timp ce se accepta ca clientii acestora pot sau nu suporta economic majorari ale dobinzilor si pot sau nu supravietui financiar acestei crize, fiind transformati in acest fel in garantii gestiunii sistemului financiar;
- Litigiul nu poarta asupra dreptului de a fi stipulate dobinzi in contractul de imprumut, ci asupra faptului daca ele sunt percepute conform intelegerii intre parti ori daca acestea se percep abuziv; in acest fel, apararea bancii conform careia e normal sa pretinda dobinzi „pentru ca banca nu este o societate de binefacere” (ce des am auzit aceasta butada prosteasca, atit in litigiile mele, cit si pe la tv si pe internet, in declaratiile sefilor sistemului financiar bancar!) este nu numai eronata, ci si naiva, de-a dreptul.
Poate ca legiuitorul va auzi ce spun acesti judecatori, in mod oficial si definitiv, chiar daca nu a putut sa „auda” ce am spus eu, un simplu particular, anume ca pierderea trebuie sa fie localizata undeva, iar daca banca va fi protejata de aceasta piedere, atunci pierderea va fi suportata de sutele de mii de clienti ai bancilor, bun sau rau-platnici.
In final, pour les connaisseurs, afirm ca niciodata continutul contractului nu a fost construit prin vointa exclusiva a partilor contractante, libertatea de vointa, departe de a fi un principiu sacrosanct (asa cum afirma unii avocati exaltati care au fost atei toata viata si acum si-au „descoperit” vocatia religioasa, fara sa observe ca nu poti utiliza astfel de cuvinte cu atita usurinta, caci altfel te transformi intr-un hulitor), nefiind decit o iluzie, o aparenta inselatoare. Legea a limitat inca de la originile ei efectele contractului, prin interdictia ca particularii sa deroge in conventiile lor de la normele ce intereseaza ordinea publica (din care face parte si protectia consumatorilor) si de la bunele moravuri (care impun ca profitul sa fie licit). In doctrina (L. Pop, Tratat de drept civil, vol. II. Contractele, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 50) s-a afirmat ca, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de vointa […] are ca rezultat faptul ca ,,cei mai puternici impun legea celor mai slabi” (Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 38 – apud L. Pop, op. cit., p. 38) si adeseori contractul consacra ,,strivirea celui mai slab de catre cel puternic” (H. et L. Mazeaud, J. Maueaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II/premier volume, Obligations. Théorie générale, Montchretien, Paris, 1998, p. 104 – apud L. Pop, op. cit., p. 50).
De aceea, nu se poate spune ca intotdeauna contractul este just; dimpotriva, in unele situatii, contractul obiectiveaza egoismul, inegalitatea si interesul pur individual al partilor.
Sursa: Infolegal.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu